CLĂDIRI DE ÎNVĂȚĂMÂNT - Essay Marketplace

CLĂDIRI DE ÎNVĂȚĂMÂNT

CLĂDIRI DE ÎNVĂȚĂMÂNT

I.1 Evoluția clădirilor școlare

Într-o tradiţională ierarhie a arhitecturii, cele două categorii fundamentale – utilitatea şi estetica – şi-au disputat dintotdeauna întâietatea.

Arhitectura şcolilor este unul din acele cazuri în care ele stau într-un fragil echilibru. În ciuda pragmatismului acestui program, o evoluţie a clădirilor şcolare pentru învăţământ ne prezintă o diversitate destul de mare de soluţii, ceea ce înseamnă că sunt implicate şi opţiuni subiective de natură estetică.

În paralel însă, ele se datorează determinanţilor funcţionali specifici, cum ar fi:

1) raportul dintre comunitate şi educaţie;

2) condiţiile care determină anumite sisteme educative şi motivele de schimbare a lor;

3) concepţia asupra dezvoltării individualităţii umane;

4) condiţionări de natură geografică.

Dacă sistemul educativ oficial depinde de orientarea politică, evident şi arhitectura şcolilor le corespunde. Totuşi, este de remarcat că aproape în toate timpurile a existat o comandă pentru educaţia de masă şi o tendinţă către o educaţie de clasă, conformă cu interesele fiecărui grup social.

I.2 Școlile în tradiţia modernă – secolul al XIX-lea

Clădirile şcolare din secolul al XIX-lea erau caracterizate de rigiditate, sobrietate, ordinea cazonă, inflexibilitatea principiilor didactice erau reflectate pe deplin de clasele fruste, coridoarele reci şi faţadele severe ale clădirii.

Cel care a revoluţionat prin gândirea lui această pedagogia şcolară a fost elveţianul Pestalozzi.

În Anglia secolului al XIX-lea, forma specifică a şcolilor era esenţialmente pătrată, cu hol central de distribuţie acoperit, în general iluminat pe sus.

Şi în Europa centrală era preferată tot varianta pe plan central, având în centru o curte interioară. Ambele versiuni sugerează fie palatul renascentist, fie modelul acestora, şi anume vilele romane cu atrium, de asemenea şi ambianţa mănăstirească. Mai toate erau menite să inspire elevilor respect şi teamă de autoritate, dar cu dorinţa de a le oferi o arhitectură validată în timp ca frumoasă. La noi, acest model a fost preluat de Ion Mincu la Şcoala Centrală de Fete.

Pe la sfârşitul secolului s-a purtat şi o alta soluţie de plan, şi anume cel compact – o varianta „academică”. Simetria riguroasă şi dispunerea claselor de-a lungul unui coridor convenea, desigur, şi sub raportul sistemelor constructive utilizate atunci.

Şcolile de tip „popular”, cum ar fi Colfe Grammar School din Lewisham din 1891, au constituit modele, fiind potrivit a fi adaptate şi la viitoarele structuri pe cadre din arhitectura funcţionalistă. Principala funcţiune – holul central – este sală comună cu scenă, luminată pe deasupra, de-a lungul laturilor lungi. Structura aceasta aproape bazilicală a putut fi adaptată şi ea mai târziu la sistemul constructiv pe sistem în cadre de beton.

Ideea determinării unui spaţiu flexibil constituie o inovaţie care marchează un salt calitativ.

Tot în această perioadă, curentul „igienist” nu putea sa omită tocmai programul şcolar. Astfel au fost conştientizate şi asumate condiţiile optime de studiu, în perioada de dezvoltare fizică, caracteriologică şi intelectuală a copilului: ventilarea şi încălzirea optimă a spaţiilor de studiu, buna iluminare naturală şi artificială, mobilierul ergonomic, comod şi flexibil, rezolvarea corespunzătoare a grupurilor sanitare şi vestiarelor. Au fost reconsiderate teme ca forma construită şi mai ales orientarea sălilor de studiu. Existau, mai mult decât înainte, în afara sălilor de clasă, alte spaţii specializate, cum ar fi: sala de sport, capela, laboratoare pentru ştiinţe, cluburi, cantină, cămine, carcera etc.

I.3 Şcoala secolului XX

Unul dintre primele gesturi petrecute în proiectele de şcoli a fost „explodarea” planului compact, centralizat, până la şcolile pavilionare.

Şcoala pavilionară adăposteşte grupuri funcţionale în corpuri independente. (Celebră este clădirea Bauhaus a lui Walter Gropius, din anii 20.) De multe ori, pavilioanele sunt legate între ele prin portice deschise. În anii ’50 şi ’60, acest tip de plan a fost foarte utilizat.

Avantajele acestei scheme funcţionale sunt: posibilitatea unei bune adaptări la teren, mai ales în zonele cu relief; o proiectare uşoară; o execuţie uşoară, elementele fiind repetitive, deci standardizate. Acest sistem a fost la un moment dat abandonat, probabil dat fiind că ocupa mult teren şi că, în ţările cu ierni adevărate, transferul copiilor dintr-un corp în altul este inconfortabil.

Din aceasta categorie fac parte următoarele variante:

▪ Tipul omogen centralizat, adică un campus cu blocuri amplasate regulat, bine organizat.

▪ Tipul dispersat (explodat), adică ansamble cu portice deschise, dispuse liber, pe teren mare, cu distanţe mari între pavilioane.

▪ Campusul şcolar (complexul şcolar) este un parc, cu pavilioane adăpostind şcoli de diferite grade şi funcţii anexe ale şcolilor. Pavilioanele sunt dispuse liber pe teren, fără legături între ele. În general, ansamblul se bazează pe o anumită autonomie funcţională.

Şcolile semipavilionare sunt cele precontemporane. Sunt pavilioane cu legături închise, articulate în interior. Uneori, succesiunea volumelor poate elimina coridoarele lungi. Datorită unor incontestabile avantaje, şcoala semipavilionară a dominat întreaga producţie arhitecturală între anii 1947-1949.

Avantajele sale sunt: adaptabilitatea la teren şi la cerinţele funcţionale tot mai complexe, arhitectură caldă, agreată de către copii, posibilitatea de a închide toate articulaţiile şi a le încălzi la fel cu celelalte spaţii, posibilitatea de prefabricare. Ocupă, e drept, teren mult. Există şi aici:

▪ Şcoala de tip dispersat, de fapt tipul pavilionar, dar cu articulaţiile spaţii interioare.

▪ Tipul cartezian, cu pavilioanele aliniate “hippodamic”

▪ Tipul explodat, cu suite de pavilioane în compoziţii libere, fără economie de teren

▪ Tipul organic, raţional reprezintă şcoli cu partiuri închegate, cu funcţiuni bine distribuite şi organizate, cu circulaţii restrânse ca suprafaţă, cu dispoziţii dinamice, unde volumul general este rezultatul unei creşteri interioare logice, al unui funcţionalism moderat, împletit cu forme arhitecturale calde, expresive.

▪ Tipul supraorganic, este specific arhitecturii modelate ale a lui Hans Scharoun, precum şi volumetriei şi dinamicii arhitecturii eexpresioniste.

Ulterior, la capătul unei evoluţii interesante a acestor structuri pavilionare şi semipavilionare, avea să se revină la structurile compacte „monobloc”, dar la un cu totul alt nivel calitativ, la o concentrare care a făcut posibilă flexibilitatea şi, conform unor concepţii ale anilor postbelici, la o reducere drastică a suprafeţelor de circulaţie. Preocuparea prioritară era însă una de natură cantitativă, ceea ce s-a reflectat negativ asupra esteticii şi atmosferei, în sensul că arhitectura şcolilor a devenit una repetitivă şi monotonă, rece şi săracă în mijloace de expresie. Dispoziţia funcţional-volumetrică ne prezintă însă o serie de realizări remarcabile, datorită preocupării asupra acestui aspect. Şcoala monobloc pe plan compact a fost în întreaga lume cea mai frecventă soluţie până în anii’70.

La începutul construirii lor, în secolul al XIX-lea în mod special, şcolile monobloc erau în mod frecvent fie centralizate, fie liniare. Lucrurile se petreceau atunci simplu, atât ca destinaţii ale spaţiilor, cât şi ca tehnică de construcţie şi sistem pedagogic. „Şcoala igienistă” a fost cea care a determinat un salt, mai întâi în chestiunea rezolvării volumetrice şi a împins lucrurile către adoptarea formelor şi principiilor moderne. Modelările arhitecturale se orientau, în esenţă, către deschiderea claselor spre soare şi integrarea construcţiei în zona verde.

După 1945, economia generală a investiţiilor şi a terenurilor, precum şi o oarecare multiplicare şi întrepătrundere a funcţiunilor, a favorizat adoptarea planurilor compacte, funcţiunile nemaiputând exista izolat, în aripi cu destinaţii „specializate”. Şi în România, în perioada de boom a construcţiilor şcolare (anii ’60 şi ’70), toate soluţiile erau dirijate în această direcţie. Aceleaşi proiecte tip erau construite peste tot în țară, cu aceleaşi materiale. Principalul motiv pentru care a fost ales acest partiu a fost cel economic – planuri simple, constructive, uşor de industrializat. Majoritatea erau pe plan liniar, mai puţine pe plan central.

La rândul lor, şcolile monobloc au fost cuprinse în mai multe categorii:

▪ Tipul monobloc tradiţional. De aici fac parte rezolvările monobloc liniare, compuse din clase dispuse de-a lungul unei circulaţii, de tipul „şcolii academice”, cu rezolvări formale fie în dreptunghi, fie în „L”, în „U” etc. Fiind economică, aceasta a fost soluţia ţărilor sărace, cu intenţii de dezvoltare rapidă.

▪ Tipul monobloc centrat. Planurile sunt compacte, conturul este fie regulat, fie jucat, din necesităţi de iluminare. La mijloc se află holul central polivalent, circulaţie şi sală de festivităţi totodată.

▪ Tipul compact dublu traht, ce dispune unităţile educative pe ambele părţi ale unei circulaţii.

▪ Tipul compact stockplan se deosebeşte de tipul anterior, având specifică dispoziţia spaţiilor educative compacte, acceptând claustrarea acestora sau iluminarea zenitală.

De fapt, ceea ce a determinat modificări în structura volumetrică şi funcţională a şcolilor a fost evoluţia gândirii pedagogice, de la învăţământul de tip informativ, la unul în care informaţia să fie integrată organicist, promovând orientarea individuală a elevului în lumea ideilor. Soluţiile erau micşorarea numărului de elevi în clasă şi realizarea unor lecţii dinamice, bazate pe experiment. Necesitatea unui proces de educare multilateral, precum şi introducerea în şcoli a unor riguroase reguli de igienă au continuat politica mai veche igienistă. Şcolile erau înzestrate cu laboratoare, grupuri sanitare rezonabile, spaţii pentru recreaţie, muzee şcolare, biblioteci.

I.4 Elemente funcţionale şi constructive

Funcţiunile specifice ce caracterizează şcoala secolului XX, sunt următoarele:

A. Clădirea şcolii, care se împarte în:

1. Spații specifice procesului de învăţământ (clase, laboratoare, cabinete, ateliere…).

Sala de clasă, fie ea clasic-dreptunghiulară sau de alte forme, trebuie să ofere un ambient plăcut, să permită o mobilare variată din punct de vedere funcţional, să aibă o bună ventilaţie şi iluminare naturală şi artificială. Clasele cu forme speciale au fost proiectate din dorinţa de a personaliza spaţiul, de a asigura un cadru intim sau din dorinţa de a obţine un volum cât mai organic. Formele cele mai utilizate sunt dreptunghiul şi pătratul. Forma pătrată permite o aşezare flexibilă a mobilierului şi micşorează distanţa până la ultimul loc. Se disting ca posibilităţi de iluminare a spaţiului două trepte de rezolvare:

– iluminare pe o singură parte

– iluminare bilaterală.

Concepţia veche despre iluminatul din stânga, presupunând ca toţi elevii scriu cu dreapta, a fost labilizată, de asemenea aceea conform căreia elevii stau fix în bănci şi se uita la profesor şi la tablă în exclusivitate. Formele claselor sunt absolut libere, cu ferestre pe oricare din pereţi şi cu luminatoare. Lumina poate intra din orice direcţie de-a lungul zilei. Acest lucru este mult mai posibil în condiţiile şcolilor construite pe parter.

În general, orientarea sud-est este considerată cea mai bună pentru ţara noastră, dar acest lucru nu trebuie absolutizat. Clasele se pot orienta şi pe latura vest, deoarece temperaturile supărătoare au loc de obicei în timpul vacanţelor şcolare.

Mobilarea claselor se face astăzi mult mai mobil decât în trecut. Astfel, clasele pot avea mobilier fix în rânduri continue, bănci pentru doi elevi, sau măsuţe individuale. În general, se urmăreşte posibilitatea de grupare în diferite moduri a elevilor. Din punct de vedere pedagogic, această din urmă soluţie a prins în ultimele decenii mult teren.

2. Funcţiuni auxiliare (biblioteca, sala de sport, bazinul de înot)

Biblioteca în şcolile mici nu ridică probleme funcţionale deosebite, datorită numărului restrâns al volumelor pe care le conţine, depozitarea făcându-se în cadrul sălilor de lectură.

Biblioteca capătă valori mai importante ca pondere în suprafaţă şi volum în cadrul construit al şcolii abia în liceu.

În cazul bibliotecilor mai mari, depozitul este separat de sala de lectură, căreia trebuie să i se asigure o bună ventilaţie.

3. Încăperi ale conducerii şi corpului didactic (director, secretariat, cancelarii, cabinet metodic, cabinet de profesori).

Cancelaria va fi gândită ca sală de consiliu şi spaţiu de odihnă pentru profesori şi se calculează în funcţie de numărul profesorilor.

Este preferabil un mobilier de dimensiuni mici, birouri individuale ale profesorilor, care pot fi aşezate în diferite moduri, în funcţie de situaţii.

În afara de acestea, se mai prevăd, de regulă, pentru profesori, un vestiar, un grup sanitar, o garderobă pentru vizitatori; se mai poate amenaja un oficiu cu dulap pentru veselă şi spălător.

4. Funcţiuni sociale şi culturale (sala de festivităţi, cantina, cabinet medical).

Sala de festivităţi constituie locul de adunare cu caracter polivalent – festivităţi, teatru şcolar, întruniri ale elevilor. Uneori, un astfel de spaţiu nu a fost cuprins în programul şcolilor, ci au fost utilizate sălile de sport, sala de mese, curtea şcolii sau spaţiile de circulaţie centrale.

1. Circulaţii orizontale şi verticale (holuri, coridoare, scări)

2. Anexe administrative

3. Vestiare, grupuri sanitare.

B. Terenul şcolii

Terenul ideal ar trebui să aibă o forma cat mai compactă, o declivitate constantă şi unică. El trebuie sa cuprindă terenuri sportive şi de recreaţie, spaţii plantate.

Unul dintre parametrii importanţi ce trebuie analizaţi privind terenul este suprafaţa lui. Ea variază de la caz la caz, în funcţie de mărimea şcolii, regiune, considerente igienice şi pedagogice.

Se consideră că terenul şcolii este utilizat atunci când afară sunt între 10 şi 20 de grade, adică atunci când nu sunt necesare haine suplimentare pentru a ieşi afară la joacă.

În multe şcoli ale tipului de plan dispersat sau pavilionar, clasele mici au fost astfel dispuse pe parter, încât fiecare putea beneficia de o mica curte de recreaţie sau studiu în aer liber. Sunt recunoscute avantajele unei astfel de practici. Totuşi, în şcolile de azi astfel de soluţii sunt rare. Teoriile privind «şcoala deschisă» susţin ideea de colectivitate. Lecţiile în aer liber sunt de cele mai multe ori ţinute în muzee şi alte locuri în oraş, cu valoare didactică.

Din terenul şcolii, o parte trebuie plantată stabil, parte cu pomi sau copaci, parte cu plantaţii joase. Repartizarea zonei plantate poate fi făcută fie dispersat, fie comasat, în funcţie de condiţiile naturale sau de mărimea şcolii. Aceste zone plantate au ca funcţiune principală protecţia împotriva prafului şi zgomotelor. O altă funcţiune o constituie valoarea ca muzeu natural, prin exemplificări făcute elevilor.

Terenul de sport se amplasează de obicei în apropierea sălii de gimnastică, pentru a putea beneficia de instalaţiile tehnico-sanitare ale acesteia. Mărimea se calculează în funcţie de numărul elevilor şi posibilitatea de teren existent. De regulă, amenajările pentru şcolile generale din România se limitează la un teren de handbal, care poate fi folosit şi pentru alte jocuri sportive.

Extras din standardele românești pentru școli pentru terenul școlii

Mărimea terenului:

– 15-20 mp / utilizator (rural);

– 10-15 mp/ utilizator (urban);

– abatere admisă 10%

În cazul prevederii următoarelor funcțiuni, se va asigura suprafața suplimentară:

-teren pentru aplicații practice agricole

-curte – zona administrativă cu activități de transport

-zona de agrement și sport în aer liber prevăzut pentru deservirea întregii localități sau a mai multor instituții din localitate

-zona parcare auto.

Zonificare

Se vor asigura terenuri de joacă și de sport, zone de recreere prevăzându-se căile de acces și spațiile verzi aferente; 2-3 mp/utilizator.

În proiectarea tuturor zonelor se va ține cont de necesitățile copiilor cu deficiențe.

Pe terenul școlii nu se admite decât creșterea animalelor în scop didactic pentru exemplificare și aplicații practice, ilustrarea cunoștințelor de biologie și a elementelor de protecția mediului.

Gradul de ocupare

Va fi de maxim 30%, asigurându-se pentru clădirea în care se desfășoară procesul de învățământ:

– o distanță minimă de 10 m între limita terenului și clădirea școlii

– o proporție de ½ a interspațiului față de cel mai apropiat volum construit.

Condiții tehnice de amplasare

Numărul nivelelor va fi de maximum 4 (P + 3 ). Pentru utilizatorii cu deficiențe motorii numărul nivelelor va fi de maximum 2 ( P+1 ) asigurându-se, în același timp, cu aprobarea prealabilă a autorităților în drept, pentru rezolvarea stărilor de necesitate următoarele condiții:

• accesul nestingherit până la clădire

• circulația fluentă în clădire

• căile de evacuare și salvare în caz de pericol

• înălțimea liberă a sălilor în care se desfășoară procesul de învățământ va fi de min. 3,0 m; cota pardoselii nu poate fi sub cota terenului sistematizat (amenajat)

• înălțimea celorlalte spații conexe școlii se stabilește conform normelor în vigoare

• raportul dintre aria ferestrelor și suprafața încăperii va fi de minimum 1:6, iar în cazul ilumintului prin tavan de minimum 1:10

• folosirea iluminatului prin tavan în exclusivitate se permite numai la încăperile cu suprafețe mari (sala polifuncțională, aula, sala de gimnastică, ateliere comasate ); în alte încăperi în care se dorește folosirea iluminatului prin tavan este obligatorie asigurarea a 25% din valoarea iluminării prin iluminare laterală cu înălțimea parapetului conform normelor în vigoare și ferestre prevazute cu geamuri transparente

• gabaritul ușilor de acces va fi de minim 85 cm

• stratul de uzură a pardoselii va fi prevăzut din materiale ușor de întreținut. Se va asigura pardoseala caldă sau semicaldă acolo unde cerințele funcționale nu impun altceva

• acolo unde tema de proiectare prevede, încăperile vor fi dotate cu dotări sanitare (chiuvete, spălătoare, spălătoare de vase etc.)

SALA DE CLASĂ (20-30 elevi pe fiecare sală și schimb)

– Suprafața: min. 1.5 mp/elev

SALA DE GRUPĂ (10-15 elevi pe sală și schimb)

– Suprafața min. 2 mp/elev;

– În cazul în care nu se prevăd săli de grupă, atunci pentru 20 – 25% din suprafața sălilor de clasă se va realiza posibilitatea compartimentării cu pereți despărțitori amovibili fonoizolați;

– Sălile de clasă (și cele de grupă, dacă există) se vor amenaja (mobila și echipa), după caz, în așa fel încât să corespundă și cerințelor de semiinternat, având în vedere că nu se prevăd spații distincte pentru asigurarea acestei necesități funcționale.

ANEXA

– Suprafața 2,25 mp/sală de clasă (min. 10 mp);

– Se vor asigura 2,5 mp/anexă pentru desfășurarea activității cadrului didactic.

DIRECȚIUNEA

CANCELARIA

– Suprafața min. 2,0 mp/profesor, min. 12 mp

BIROU DIRECTOR

– Suprafața min. 10 mp

BIROU DIRECTOR ADJUNCT

– Suprafața min. 10 mp

SECRETARIAT

– Suprafața min. 10 mp

BIROU ADMINISTRATIV

– Suprafața min. 10 mp

LOC DE ODIHNĂ CADRE DIDACTICE, BUFET, VESTIAR, GRUP SANITAR

CABINET MEDICAL (PRIM AJUTOR)

Amplasarea va fi in apropierea terenului de sport în legătură directă cu zona de circulație și în legătură directă cu vestiarul elevilor;

Suprafața min. 15 mp, dimensiunea laturii min. 3,0 m.

CAPITOLUL II

CARACTERISTICILE INCENDIILOR IZBUCNITE LA CLĂDIRILE DE ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI MODALITĂȚI DE EVACUARE

II.1 Caracteristicile constructive și destinația clădirilor de învățământ

Instituțiile de învățământ sunt construcții special realizate sau amenajate pentru școlarizarea elevilor și, în unele situații, și cazarea și asigurarea mesei acestora.

Caracteristic pentru toate aceste construcții este faptul că planul lor interior este de tip coridor, sunt prevăzute cu cel puțin două case de scări sau intrări și cu ascensoare pentru clădirile cu mai multe etaje. În afara încăperilor destinate claselor, în clădirile instituțiilor de învățământ mai sunt amenajate ateliere industriale și laboratoare, biblioteci, secții special utilate pentru instruirea copiilor, iar la creșe, cămine și internate sunt amenajate bucătării, săli de mese, spălătorii și călcătorii, depozite de materiale și lenjerie.

În funcție de aria maximă construită la sol, gradul de rezistență la foc al clădirii, număr și tipul de nivele, clădirile de învățământ pot constitui unul sau mai multe compartimente de incendiu.

Clădirile de învățământ în ansamblu și elementele de construcție ale acestora, dispunerea funcțiunilor în construcție, trebuie realizate astfel încât:

– să nu favorizeze apariția și propagarea incendiului;

– să asigure evacuarea în timp cât mai scurt și în siguranță a utilizatorilor;

-să nu permită sau se limiteze propagarea focului și fumului în afara compartimentrului de incendiu sau a spațiului, încăperii, după caz;

– să asigure evacuarea fumului în cazul producerii unui incendiu;

– să nu contribuie prin instalațiile utilitare aferente la producerea și propagarea incendiilor;

– să fie echipate cu mijloace tehnice de semnalizare și stingere a incendiilor în scopul asigurării securității la incendiu a utilizatorilor și menținerea stabilității prevăzute prin proiect.

În situațiile prevăzute de reglementările specifice conducerea unității de învățământ trebuie să asigure intervenția în caz de incendiu.

II.2 Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile de învățământ

În clădirile de învățământ incendiile pot izbucni în următoarele locuri:

• la instalaţiile electrice, la subsoluri precum şi la celelalte etaje unde se găsesc montate instalaţii electrice pentru diferite scopuri;

• în încăperile de locuit şi în birouri sau alte încăperi administrative;

II.2.1 Caracteristicile specifice ale unor astfel de incendii sunt următoarele:

• fumul, căldura şi gazele toxice degajate prin ardere inundă întreaga clădire, fapt ce facilitează apariţia panicii şi îngreunează acţiunile de salvare, cât şi a celor de stingere;

• procesul de răspândire a fumului şi gazelor fierbinţi are loc foarte rapid şi provoacă apariţia unor presiuni mari, care vor favoriza propagarea gazelor atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

• temperatura gazelor, care pătrund pe căile de evacuare depăşeşte valoarea suportabilă a organismului omenesc; s-a constatat că la un incendiu izbucnit la o cameră de 15-20 m2 la etajul III, după 5 minute, temperatura pe hol a crescut la 2300-3000, iar în casa scării la 1200-4000C.

II.2.2. Protecţia căilor de evacuare

Având în vedere responsabilitatea declanşării unor incendii care să provoace numeroase victime, înainte de sosirea pompierilor la faţa locului, ca urmare a pătrunderii fumului, căldurii şi gazelor de combustie pe căile de evacuare, este necesar să se aplice măsuri eficiente de protecţie a acestora.

Astfel, pentru protecţia coridoarelor se prevăd după caz, una sau mai multe din următoarele măsuri:

• eliminarea materialelor combustibile (uneori chiar de finisaj) pentru a se evita posibilitatea arderii acestora chiar în interiorul căilor de evacuare (trebuie să se elimine şi practica necorespunzătoare de amplasare a fişetelor, dulapurilor şi a altor obiecte pe calea de evacuare deoarece acestea îngustează lăţimea şi înălţimea liberă de trecere a acesteia);

• separarea coridoarelor faţă de încăperi prin pereţi şi uşi ;

• compartimentarea transversală, prin pereţi şi uşi, a coridoarelor cu lungime mare;

• construirea coridorului astfel încât la partea lui superioară să se creeze un volum de acumulare a fumului în grosime de cel puţin 1 m3;

• prevederea unui sistem de evacuare mecanică sau naturală a fumului acumulat la partea superioară, pentru a ridica axa neutră deasupra nivelului capetelor oamenilor (de cel puţin 1,80 m).

Pentru protecţia caselor de scări se vor folosi următoarele metode:

• interzicerea amenajării locurilor de muncă, a depozitării materialelor sau a folosirii de finisaje combustibile direct în casa scării;

• separarea încăperilor care dau direct în casa scării prin pereţi plini şi uşi fără geamuri (iar în unele cazuri rezistente la foc);

• prevederea unei încăperi tampon (coridor sau sas) între încăperi şi casa scării; metoda constă de fapt în montarea în serie pe calea de evacuare a două uşi de acces la scară;

• ventilarea naturală a casei scării, asigurată prin deschiderea unor ferestre sau a unei trape montate la partea superioară; este recomandabil ca acestea să fie prevăzute cu dispozitive de acţionare la nivelul parterului;

• executarea casei scării ca un turn separat de clădire, accesul la el făcându-se prin platforme deschise (executate în aer liber); metoda prezintă unele dezavantaje prin aceea că ocupă teren mai mult, platformele pot fi ameninţate de fumul care iese prin ferestre, de la nivelele inferioare, etc;

• ventilarea mecanică în suprapresiune a căilor interioare de evacuare.

Curentul de aer proaspăt care curge în sens opus direcţiei de propagare naturală a fumului se poate opune tirajului creat de incendiu dacă debitul său este suficient pentru a asigura o viteză de cel puţin:

– 1 m/s dacă temperatura este de 1000C;

– 3 m/s când temperatura stratului de fum este de 8000C.

Fiecare clădire are propriile sale cerinţe de protecţie contra fumului. Asigurarea gradului de securitate necesar impune realizarea pe baze ştiinţifice, a unui sistem de securitate complex, alcătuit din elemente complementare, selectate corespunzător din panoplia celor pe care tehnica ni le poate furniza astăzi la dispoziţie şi adoptate nevoilor reale de siguranţă în funcţionarea obiectului protejat.

II.2.3 Protecţia contra fumului şi gazelor de ardere

Protecţia contra fumului şi gazelor de ardere a persoanelor din clădirile în care au izbucnit incendii, constituie o problemă de mare actualitate şi care poate fi soluţionată numai prin respectarea întocmai a normelor de prevenire şi stingere a incendiilor, atât la proiectarea cât şi la execuţia construcţiilor şi instalaţiilor, precum şi la realizarea sistemelor de protecţie pe baza principiilor ştiinţifice şi legilor fizice şi chimice.

Fumul produs în cazul unui incendiu se compune din elemente care se află sub cele trei forme de agregare a materiei. El conţine gaze de combustie, particule lichide şi solide în suspensie. În spaţii închise concentrarea lor creează rapid condiţii improprii supravieţuirii persoanelor. Gazele periculoase rezultate din combustie: oxid de carbon, dioxid de carbon, acid clorhidric (CO, CO2, HCl), etc. la care se adaugă lipsa eventuală de oxigen, fac imposibilă viaţa în mediul ambiant.

Folosirea tot mai intensă a materialelor plastice şi sintetice care, în general, produc mai mult fum decât materialele tradiţionale, face ca pericolul determinat de fum să fie tot mai mare.

Se ştie cu câtă rapiditate se produce inundarea cu fum a unei clădiri în care a izbucnit un incendiu. În urma izbucnirii incendiilor într-un timp foarte scurt fumul umple în cantitate mare şi spaţiile aflate la distanţă de focar.

Viteza de producere a fumului, ca şi încăperilor inundate de acesta, determină, desigur, viteza de umplere a spaţiilor respective. Calculele aproximative au arătat că un „focar” de 3×3 m2 într-un spaţiu de 1000 m2 cu înălţimea de 5 m, umple spaţiul cu fum şi gaze fierbinţi până la 3 m sub plafon în decurs de 60 secunde.

Din datele experimentale se observă că, în general, concentraţiile periculoase ale fumului pe căile de evacuare clasice, executate din materiale incombustibile se pot forma în scurt timp, de cel mult 3-4 minute, înainte deci de atingerea parametrilor critici de temperatură sau toxicitate, dar şi cu mult înainte de sosirea pompierilor la faţa locului.

Pentru utilizarea în condiţii de securitate a căilor de evacuare se apreciază că este necesară o vizibilitate de 10-15 metri. Cunoscând că vizibilitatea atmosferei este dependentă de densitatea fumului produs prin arderea materialelor combustibile, se impune luarea unor măsuri eficiente pentru a preveni acumularea fumului în interiorul spaţiilor de circulaţie, în cantitate care să conducă la depăşirea unor anumite concentraţii critice, determinate experimental prin încercări.

Fumul produs la un incendiu este foarte diferit în ceea ce priveşte compoziţia şi distribuţia dimensiunilor particulelor pe care le conţine. Măsura în care ele reduc vizibilitatea depinde de natura iluminatului. S-a constatat că temperatura gazelor care pătrund pe căile de evacuare, depăşeşte de mai multe ori valoarea suportabilă a organismului omenesc.

Într-o clădire, deplasarea fumului pe verticală şi orizontală se datorează următorilor factori:

• dilatării gazelor care se încălzesc;

• forţei de ascensiune (tirajului), care se formează pe timpul incendiului;

• funcţionării instalaţiilor mecanice de ventilare sau condiţionare;

• presiunii vântului.

Procesul de deplasare a fumului în clădiri, poate fi, în general, prevăzut cu un grad acceptabil de probabilitate, dacă se iau în considerare:

• caracteristicile clădirii, respectiv ale elementelor de construcţii şi instalaţii (măsura în care acestea pot constitui căi de propagare a fumului şi gazelor calde sau din contră, obstacole în calea acestora);

• locul de izbucnire şi gradul de dezvoltare a incendiului – în momentul în care acesta este detectat;

• comportarea persoanelor aflate în clădire;

• condiţiile atmosferice (temperatura aerului din exteriorul clădirii, direcţia şi tăria vântului).

Modul de propagare a fumului într-o anumită clădire se fundamentează pe baza legilor fizice ale mişcării gazelor calde în ipoteza că incendiul evoluează conform unui regim constant, într-un spaţiu închis, care comunică sau nu cu exteriorul.

În faza incipientă a incendiului, gazele din încăpere încălzite se dilată, presiunea din interior creşte şi ca urmare, o parte din fumul format pe timpul incendiului este evacuat prin neetanşeităţile uşilor, ferestrelor şi altor goluri. Dilatarea prin încălzire a gazelor din încăpere poate determina evacuarea unei însemnate cantităţi de fum.

Gazele de ardere sunt mai uşoare decât aerul, fapt care determină formarea unei forţe ascensionale, care pune în mişcare fumul, iniţial pe verticală către plafon, iar apoi pe orizontală de-a lungul acestuia, acumulându-se în strat din ce în ce mai gros. Stratul de gaze se amestecă foarte încet cu aerul rece de dedesubt, dacă nu există obstacole în calea lor.

Cu cât incendiul este mai dezvoltat, cu atât mai mare este debitul de aer antrenat de către flăcări. Volumul ocupat de gazele produse de incendiu depinde de temperatura lor.

Mişcarea fumului depinde în cea mai mare măsură de diferenţele de presiune ce se produc, precum şi de existenţa posibilităţilor de curgere a gazelor, pe verticală de jos în sus, de la un nivel la altul. Pe orizontală fumul se propagă de la casa scării, de-a lungul coridoarelor de evacuare la partea superioară a acestora.

Tirajul depinde de temperaturile exterioară şi interioară, de vânt, de planul etajelor, de etanşeitatea uşilor şi ferestrelor, de funcţionarea trapelor şi a altor sisteme de evacuare a fumului. Cu cât este mai mare diferenţa dintre temperatura exterioară şi cea din exteriorul clădirii, cu atât tirajul este mai puternic.

În condiţii de vară (când temperatura aerului exterior este mai ridicată decât în clădiri), direcţia curenţilor de aer în timpul incendiului se inversează. În acest caz apare pericolul de umplere cu fum a etajelor şi căilor de evacuare din clădire sub etajul incendiat, mai ales dacă focarul de incendiu se află la un etaj situat deasupra planului presiunii neutre (egale).

În timp de iarnă ca şi pe timp de vară în cazul unui incendiu într-o clădire înaltă, efectul de coş (tirajul) poate avea presiuni destul de ridicate care vor depăşi presiunea produsă de incendiu şi astfel aerul din exterior va fi forţat să circule către zona focarului fapt ce nu va permite fumului şi căldurii să fie îndepărtate.

Vântul poate influenţa procesul de răspândire al fumului, creând condiţii de circulaţie orizontală a aerului.

II.3 Organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de salvare

În cazul în care nu s-a putut efectua evacuarea normală a persoanelor aflate în pericol se organizează acţiunea de salvare. De aceea, în cazul incendiilor izbucnite la clădiri de învățământ, personalul care intervine trebuie să înceapă imediat acţiunea de salvare folosind toate mijloacele şi procedeele.

În general este destul de greu să se dea indicaţii generale cu privire la comportarea oamenilor la incendiu. Aceasta depinde de anumite împrejurări ca, intensitatea incendiului la depistare, cantitatea de fum şi căldură, tipurile de materiale care ard, numărul de persoane din interiorul clădirii, dimensiunea şi felul construcţiei, eficienţa sistemelor de protecţie contra incendiilor.

Până în urmă cu ceva timp, reacţiile oamenilor în cazul izbucnirii unui incendiu, n-au fost studiate cu atenţia cuvenită.

Cercetarea acestui subiect în ultimii ani a scos în evidenţă reacţiile interesante ale oamenilor în această situaţie, lucruri care vor influenţa proiectarea clădirilor de învățământ şi a sistemelor de protecţie contra incendiilor.

Faptele demonstrează că într-o situaţie disperată, rareori, oamenii nu intră în panică deoarece instinctul de conservare devine mai puternic decât raţiunea, astfel încât panica ii aduce la un comportament neraţional. Asemenea situaţii provoacă deseori victime mai ales când căile de evacuare nu sunt calculate corespunzător pentru capacitatea la care urmează să fie folosite. Urmările panicii pot să fie îngrozitoare. Când ieşirile se blochează din cauza excesului de persoane, se întâmplă ca unii dintre aceştia să fie accidentaţi sau chiar omorâţi în acest loc al clădirii, care a fost considerată o zonă nepericuloasă. Flăcările, fumul, căldura, zgomotul şi mirosurile neplăcute (uneori de carne arsă) sunt factorii cei mai importanţi care provoacă panică la incendiu. De asemenea, tensiunea nervoasă creşte odată cu înrăutăţirea împrejurărilor şi condiţiilor concrete. Dacă propagarea incendiului nu se limitează la încăperea în care a început incendiul, oamenii au, de obicei puţine alternative. Ei pot să rămână pe loc, sperând că vor fi salvaţi, să treacă prin fum spre calea de evacuare (dacă nu este cuprinsă de incendiu), să sară pe fereastră ori să urce pe acoperiş.

Oamenii care au experienţa unei situaţii de incendiu ori au urmat un instructaj, de obicei reacţionează cum trebuie. Ceilalţi reacţionează într-un mod neprevăzut. Se ştie bine că majoritatea oamenilor nu vor să treacă prin fum şi acest fapt, prin el însuşi este unul din factorii cei mai importanţi stabiliţi în ultimii ani.

Din studierea comportamentului oamenilor la incendiu devine clar că limitarea propagării incendiului în etapa iniţială are cea mai mare importanţă; în acest caz este posibilă evacuarea oamenilor. De asemenea, trebuie să se acorde o atenţie deosebită limitării propagării fumului. Dacă această măsură este coordonată cu indicatoare corespunzătoare a căilor de evacuare şi cu instrucţiuni clare, prin toate acestea se pot reduce la maxim cazurile de comportament neraţional şi, deci, micşorarea numărului de victime.

După depistarea incendiului gravitatea urmărilor lui depinde într-o mare măsură de reacţiile şi acţiunile ocupanţilor clădirii. Acţiunile corecte pot să micşoreze apreciabil pericolul, cele greşite să-l amplifice. Este, de asemenea, cunoscut în general că există două faze de reacţie iniţială la incendiu (prima faza – luarea la cunoştinţă, a doua- acţionarea) şi a treia distinctă – evacuarea.

Unul din aspectele cele mai alarmante în comportarea oamenilor la incendiu este tendinţa unora de a reveni în clădire după ce ajung în siguranţă. Există diferite cauze pentru întoarcerea în clădire; de obicei însă, ele nu sunt legate de salvarea oamenilor decât atunci când persoane apropiate celor salvaţi au rămas încă neevacuate. Unii revin pentru a salva obiecte personale sau numai pentru a asista la evoluţia şi dezvoltarea incendiului.

Efectele fizice ale fumului pot să aibă o influenţă puternică asupra comportării oamenilor. Fumul e compus din două elemente: particule solide vizibile şi gaze combustibile invizibile. Fumul vizibil , poate să conţină particule prea mari pentru respiraţie, care la înghiţire pot să provoace tusea, iritarea nasului, greaţa sau vărsături. Iritarea ochilor de asemenea amplifică starea proastă. Aceste simptome influenţează comportarea deoarece ele micşorează claritatea gândirii de acţiune.

Gazele combustibile din fum se deosebesc prin proprietăţile lor în funcţie de materialele incendiate.

Majoritatea acestor gaze sunt mortale. Expunerea de scurtă durată la aceste gaze atacă plămânii şi poate să provoace ameţeală, dereglarea funcţionării sistemului nervos central.

Este posibilă şi hipoxia. În acest caz oamenii cred că ei acţionează normal, în timp ce acţiunile lor sunt cu totul iraţionale. Este important să se acorde o atenţie mărită persoanelor care au suferit efectul fumului. Se pare că ele acţionează logic, dar este posibil ca ele să nu fie în stare să-şi controleze comportarea şi să intre din nou în clădire.

Organizarea acțiunilor de salvare cunoaște mai multe etape:

Recunoașterea

Recunoașterea se va face pe căile cele mai scurte și sigure, iar pe timpul acesteia se va stabili:

– numărul persoanelor aflate în încăperile cuprinse de incendiu;

– locul unde se găsesc persoanele surprinse de incendiu, starea în care se află, modalitatea evacuării sau salvării lor;

– prezența și gradul de inundare cu fum a încăperilor, a holurilor și a casei scărilor, necesitatea și posibilitatea evacuării acestuia;

– locul unde copiii vor fi adăpostiți și supravegheați după scoaterea din zona incendiată;

– locul incendiului, proprietățile acestuia și direcția de propagare;

– existența instalațiilor electrice și necesitatea deconectării lor;

– prezența substanțelor care, în contact cu apa, pot intra în reacție, generând amestecuri explozive sau gaze toxice;

– căile de acces cele mai sigure și mai scurte pentru realizarea dispozitivelor de luptă.

Evacuarea

Evacuarea utilizatorilor (personal, bunuri materiale) se va face conform planurilor de evacuare.

Se efectuează concomitent cu celelalte operațiuni de intervenție, iar în situații deosebite se acționează numai pentru salvarea personalului urmând ca ulterior să se efectueze stingerea sau localizarea focarelor de incendiu.

Evacuarea personalului se va face de către conducătorul locului de muncă sub coordonarea persoanei responsabile cu evacuarea personalului.

Salvarea și evacuarea personalului accidentat se va face de către personalul propriu, până la sosirea echipelor specializate.

Evacuarea persoanelor se asigură din primele momente, rămânând pe loc doar persoanele cu atribuții privind asigurarea intervenției.

Se pune în funcțiune sistemul de alertare în scopul evitării surprinderii persoanelor în clădire.

Se utilizează căile de evacuare cele mai scurte, ferite de pericol, care se vor proteja pe timpul acțiunilor.

Încăperile părăsite nu vor fi încuiate.

Revenirea persoanelor este admisă doar cu aprobarea conducătorului intervenției.

Se va acționa cu calm, simț de orientare prevenind panica.

Verificarea

După evacuare, persoanele cu atribuții asigură verificarea prezenței.

Cadrele didactice vor face prezența elevilor la locul de adunare și vor comunica directorului unității numărul celor absenți

În cazul în care se constată că numărul de absenți este mai mare decât cel obținut la clasă, se vor anunța echipajele desemnate cu evacuarea și se va trece la verificarea clădirii.

II.4 Stingerea incendiilor la clădirile de învățământ

Incendiile la clădirile de învățământ se pot declanşa la nivelurile tehnice unde există aparatură de mare importanţă, în camerele de locuit, la instalaţiile electrice, în special la etajul tehnic şi în mod deosebit la fluxurile de cabluri, tablouri electrice de comandă pentru distribuţia energiei electrice, instalaţii de încălzire centrală sau de ventilaţie, în birourile administrative, la blocul alimentar şi în orice alt punct în care se găsesc materiale combustibile şi urme de neglijenţă, concomitent cu prezenţa unei surse de aprindere.

Clădirile de învăţământ necesită instalaţii de securitate la incendiu în mod obligatoriu în următoarele situaţii:

a. Hidranţi interiori – clădiri de învăţămînt cu mai mult de 200 de utilizatori (100 dacă sunt preşcolari) sau cele cu aria construită mai mare de 600 m2 şi mai mult de 3 (trei) niveluri supraterane;

b. Hidranţi exteriori – clădiri de învăţământ, cu mai mult de 200 persoane sau cu aria construită mai mare de 600 mp, ori cu mai mult de 2 (două) niveluri supraterane; în cazul preşcolarilor toate clădirile cu mai mult de două niveluri supraterane, indiferent de numărul de persoane sau aria construită;

c. Sprinklere – nu este cazul;

d. Desfumare – doar spaţiile accesibile publicului la care nu se poate asigura desfumarea prin intermediul golurilor protejate sau nu din pereţii exteriori, aflate la cel mult 30 de m; spaţiile folosite la depozitarea materialelor combustibile cu suprafaţa mai mare de 36mp; casa scării dacă nu se asigură iluminat natural;

e. Detecţie, semnalizare şi alarmare – clădiri/construcţii având destinaţia de învăţământ cu mai mult de 200 persoane sau cu aria construită mai mare de 600m2 şi mai mult de două niveluri, sau cu preşcolari indiferent de suprafaţă şi numărul de niveluri.

Substanțe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor în încăperile instituțiilor de învățământ, se vor folosi următoarele substanțe stingătoare:

– apă refulată cu țevi de tip „C” cu robinet sau Turap și ajutaje pulverizatoare în toate încăperile cu mobilier și lenjerie, în călcătorii și depozite de țesătorii, și cu țevi de tip „B” la podurile și acoperișurile cu suprafețe mari și în depozitele de materiale combustibile;

– pulbere stingătoare de tip „FLOREX” sau spume cu mare coeficient de înfoiere în laboratoare sau depozite de produse inflamabile

Stingerea incendiului

Intervenția pompierilor pentru stingerea incendiilor în clădirile instituțiilor de învățământ este complicată și plină de răspundere morală pentru viața persoanelor rămase în încăperile afectate, mai ales când incendiul a izbucnit în perioada de timp în care copiii sunt la cursuri sau odihnă.

În cazul unui număr suficient de forțe și mijloace, concomitent cu acțiunea de salvare a persoanelor, se pot executa și operațiunile de localizare și lichidare a incendiului și evacuarea bunurilor materiale de preț.

Stingerea propriu-zisă a incendiului se execută cu țevi de tip „C”, cu robinet și ajutaje pulverizatoare. O mare atenție trebuie acordată evacuării și depozitării aparaturii de mare valoare tehnică, științifică și materială din dotarea sălilor de clasă și a laboratoarelor.

Dacă incendiul a izbucnit în podul clădirii sau la acoperiș, acesta va putea fi stins cu țevi de tip „B”, concomitent cu executarea de către servanții toporași a dezvelirilor, tăierilor și demolărilor, în scopul pătrunderii servanților șefi de țeavă, a evacuării fumului și a creării de intervale pentru limitarea propagării incendiului.

După lichidarea completă a incendiului, comandantul intervenției este obligat să execute o recunoaștere amănunțită a zonei unde s-a produs incendiul, prevenind, astfel, reizbucnirea incendiului sau apariția de noi focare.

Review this essay:

Name
Rating
Your review: (optional)

Latest reviews:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.