Despre Caragiale - Essay Marketplace

Despre Caragiale

INTRODUCERE
 
 
Despre Caragiale se poate spune orice: oricând ai șansa să nimerești adevărul pentru că sunt nenumărate faptele sale. Dar, în același timp, orice ai spune despre Caragiale este insuficient. Fatalitate, ar spune Caragiale. […] Suntem mereu în căutarea „adevăratului Caragiale” și acest adevărat Caragiale ne scapă. Pe cât de potrivnic i-a fost destinul literar în timpul vieții, pe atât de favorabilă îi este posteritatea. Pornind de la acest considerent voi încerca în rândurile următoare să ating o parte din ceea ce înseamnă Caragiale pentru literatura română, trecând în revistă câteva aspecte ale vieții și activității sale literare.

Ion Luca Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură.

Dar importanţa lui Cragiale în literatura românească nu stă numai în faptul că e cel mai mare scriitor obiectiv şi unicul creator de tipuri devenite populare.Importanţa lui este mare şi hotărâtoare şi din alte două puncte de vedere.Caragiale marchează un stadiu nou în proză.Proza obiectivă, adevarată zugravire a vieţii, începe cu el. O altă însemnătate a operei lui Caragiale în dezvoltarea literaturii noastre este conştiinţa lui artistică.Caragiale rămâne, prin formaţie,un scriitor şi un produs al epocii sale,potenţând la superlativ anumite modalităţi oarecum comune.

S-a născut la 30 ianuarie 1852 în localitatea Haimanale de lângă Ploieşti,astăzi numită Ion Luca Caragiale,într-o familie cu tradiţii în domeniul dramaturgiei şi al actoriei.Tatăl său,Luca Caragiale,a fost actor.Unchii lui,Costache şi Iorgu au fost şi ei actori,autori dramatici,şi conducători de trupe teatrale.

REPERE BIOGRAFICE

Ca dată de naștere a scriitorului s-a impus în istoria noastră literară ziua de 30 ianuarie 1852, chiar dacă prin anii `70 ai secolului trecut s-a descoperit certificatul de botez al lui I. L. Caragiale, care indică data de 1 februarie 1852 ca dată de naștere. Șerban Cioculescu, unul dintre cei care au studiat biografia scriitorului, fixează ca moment al nașterii dimineața zilei de 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, azi Ion Luca Caragiale, județul Dâmbovița; amintește și de 1 februarie 1852, dar pune acest fapt pe seama „zăpăcelii” tatălui său din ziua botezului. Această problemă a datei de naștere a lui Caragiale a fost analizată astăzi și de Gelu Negrea care se întreabă în titlul articolului publicat în revista Luceafărul: Totuși, când s-a născut I. L. Caragiale? Mizând pe certitudine și nu pe aproximare, acesta conchide: „inerția culturală este o forță redutabilă, iar împotriva obișnuinței nici măcar adevărurile inconturnabile n-au mari șanse de izbândă”.

Originea sa pare străină, albaneză sau greacă. Bunicii săi de pe tată, Ștefan și Maria, s-au stabilit în țară, bunicul Ștefan fiind bucătarul domnitorului fanariot I. Caragea. Aceștia au avut cinci copii: Luca, Costache, Ecaterina, Anastasia și Iorgu. De origine greacă era și bunica lui Caragiale de pe mamă, Elena (fiica lui Mihail Alexovici, grec din Brașov și bun negustor), căsătorită cu Luka Kiriak Karaboa. Din căsătoria acestora s-au născut două fete, Ecaterina, mama lui Caragiale, despre soră neavând informații. Ion Luca Caragiale este rodul iubirii dintre Luca Caragiale și Ecaterina Karaboa. Părinții autorului nu au avut o legătură consfințită legal însă au rămas nedespărțiți până la moarte. Pe lângă Ion Luca, ei au avut și o fată, pe Elena (Lenci). Indiferent de substratul său etnic, Caragiale a crescut și s-a dezvoltat într-un climat românesc, fiind ghidat de vocația de scriitor. Astfel, odată cu pătrunderea numelui Caragiale pe aceste meleaguri, literatura română consemnează timp de trei generații scriitori cu acest nume.

Studiile primare și gimnaziale le face la Ploiești. Își începe instrucțiunea în curtea Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Ploiești cu părintele Marinache. Absolvă clasele primare la Școala Domnească din Ploiești (1860-1864) și următoarele clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din același oraș (1864-1867). Din această perioadă păstrează în amintire figura institutorului Bazil Drăgoșescu care l-a inițiat în tainele scrisului. După studiile în Ploiești (luat mai târziu de Caragiale drept urbe natală), fascinat de teatru, se înscrie la Conservatorul din București, unde urmează, din 1868, cursurile de declamație și mimică ale unchiului său, Costache Caragiali, actor și autor dramatic cunoscut în epocă, până la suspendarea acestora, în 1870.

Întors în Ploiești, se angajează copist la Tribunalul Prahova, unde nu rămâne mai mult de câteva luni. După moartea tatălui său (10 septembrie 1870), revine în Capitală, împreună cu mama și sora sa. Intră din nou în lumea teatrală, ca sufleor al doilea și copist la Teatrul Național, numit la propunerea lui Mihail Pascaly (concesionarul Teatrului Național). În trupa lui Pascaly, în toamna anului 1868, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, pe atunci sufleor în această trupă. Această perioadă de ucenicie în ale teatrului a format mâna viitorului dramaturg.

Într-o scrisoare adresată bunului prieten Vlahuță, Caragiale se autocaracterizează:

„Am împlinit douăzeci de ani. Sunt copil de părinți sărmani și fără nume. Am rămas, după moartea lui tată-meu, singurul sprijin al mamei și al sori-mii. Am învățat atâta școală câtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă pot apuca de învățătura dreptului – să mă fac avocat și să mă introduc încet-încet în afaceri și-n politică. Am o educație nu tocmai îngrijită, fiindcă părinții mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă; dar am puțin bun-simț și, cum poți constata și d-ta, mă exprim, fără vreun fel original de gândire, destul de limpede și de comod. Pe lângă asta, sunt, slavă Domnului! sănătos și voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în același timp, și sufleor, și copist la teatru, și corector într-o tipografie mare, la două ziare, și dau lecții la niște copii; așa că pot, cu una, cu alta, câștiga destul cu ce să ne susținem eu și familia până să termin studiul dreptului.

Pe de altă parte însă… eu, încă de mic, din clasele primare, am mare tragere de inimă pentru altă carieră – pentru… literatură…

Mama și soră-mea îmi sunt devotate, și niciodată, nu le-ar trece prin minte să cântărească bucata de pâine ce le-o pot da: nu s-ar plânge să viețuiască totdeauna în sărăcie, numai să mă știe pe mine cu sufletul mulțumit… Ba chiar, am luat sama, mamei parcă-i face plăcere apucăturile mele de bucher.

…Ce să fac? Pe ce cale să apuc?… Să mă dau încotro mă îndeamnă interesul real, la avocatură și la politică, unde cred că n-aș rămânea mult mai prejos de atâția alții? Sau să mă duc încotro mă târăște pornirea sufletească, la cariera literelor?”

Această mărturisire a lui Caragiale ne îndreaptă pașii spre a căuta drumul parcurs de acesta în urmarea vocației, pecetea, acea „pornire sufletească” de care vorbește în finalul scrisorii.

Fire apolitică, Caragiale a cochetat însă cu politica, fapt vizibil din activitatea gazetărească pe care o desfășoară. Astfel, după 1870, a început să colaboreze și să publice, mai întâi, în gazetele politice și umoristice de orientare liberală, Ghimpele (1873-1875), Alegătorul liber (1875-1876), Unirea democratică (1876-1877), Claponul (1877), Națiunea română (1877), Calendarul Claponului (1877). Apoi a fost cronicar dramatic la Romania liberă (1877-1878) unde se poate observa drumul ascendent pe care se află publicistul care își făcuse debutul cu câțiva ani înainte la Ghimpele.

După 1878, vechea cunoștință, Eminescu, reușește să-l aducă în redacția ziarului politic (conservator) al junimiștilor, Timpul, unde colaborează până în 1881 cu articole, reportaje, note sau traduceri. Tot în această perioadă a început să frecventeze ședințele Junimii, Titu Maiorescu notând în jurnalul său (vineri, 26 mai 1878) printre prezenți și pe Caragiale despre care a scris că este „bun traducător al Romei învinse de Parodi”, care se jucase cu câteva zile înainte pe scena Teatrului Național din București. Treptat, Caragiale devine un protejat al lui Maiorescu și câștigă aprecierile junimiștilor la cea de-a XV-a aniversare a „Junimii” când, înainte de banchet, citește O noapte furtunoasă sau Numărul 9 (12 noiembrie 1879). Contactul cu „Junimea” a fost de bun augur deoarece în revista acesteia din Iași, Convorbiri literare, va publica, alături de Mihai Eminescu și de Ion Creangă, principalele piese de teatru („O noapte furtunoasă”, 1879; „Conu Leonida față cu Reacțiunea”, 1880; „O scrisoare pierdută”, 1885; „D-ale carnavalului”, 1885; „Năpasta”, 1890).

Caragiale ia contact cu învățământul fiind numit revizor școlar al circumscripției Neamț-Suceava în octombrie 1881 și se stabilește la Piatra Neamț. În februarie anul următor, a fost mutat în zona Argeș-Vâlcea, stând în Pitești. Această perioadă de revizor a fost pentru scriitor o experiență de viață utilă, însă a durat puțin.

Scrie, în colaborare cu Iacob Negruzzi, opera bufă Hatmanul Baltag jucată în 1884, an în care se bucură de un succes extraordinar cu piesa O scrisoare pierdută care este jucată consecutiv de mai multe ori, premiera fiind la 13 noiembrie 1884 la Teatrul Național din București. Tot în acest an îl întâlnim pe Caragiale funcționar la Regia Monopolurilor unde o cunoaște pe Maria Constantinescu funcționară și ea. Din această legătură se va naște Mateiu I. Caragiale (1885-1936), fiul care a dus mai departe numele Caragiale în literatura română.

In 1885, pe 8 aprilie, are loc reprezentația comediei D-ale carnavalului. Caragiale continuă activitatea gazetărească, scriind la Voința națională (1885) articole literare și politice. În toamna lui 1885 moare Ecaterina, văduva bogatului Girolomo Cardini, zis Mamolo, care era vară primară cu mama scriitorului, aceasta beneficiind de a șasea parte din avere.

După moartea mamei sale în iunie 1888, Caragiale ocupă o funcție importantă, aceea de director al Teatrului Național din București, unde este numit în iulie 1888 și demisionează în mai 1889. Această ambiție a lui Caragiale de a conduce teatrul ne este prezentată de junimistul Iacob Negruzzi în articolul necrolog despre dramaturg: „Era oarecum născut și crescut în teatru; iubea teatrul peste măsură și visul său, încă din întâia tinerețe, era să ajungă odată directorul general al Teatrului Național din București.” Chiar dacă visul i s-a îndeplinit, directoratul ivindu-se ca o încununare a talentului și a activității creatoare, fiind un vizionar, nu a putut să-și lase amprenta în teatru din cauza circumstanțelor, fapt ce l-a determinat să demisioneze.

La începutul lui 1889 este oficiată căsătoria lui Caragiale cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly, mariaj care a dat naștere la patru copii, trei fete și un băiat. Din cei patru copii amintim pe ultimii doi, băiatul Luca, născut în 1893, și fata Ecaterina născută în 1895, nume date în amintirea părinților autorului, primele copile decedând de mici din cauza unei tuse convulsive.

Pe lângă căsătorie, anul 1889 aduce pentru Caragiale apariția volumului Teatru la Editura Librăriei Sosec, în prefață aflându-se studiul lui Titu Maiorescu Comediile d-lui I. L. Caragiale. Un alt eveniment marcant este moartea prietenului Eminescu, pentru care scrie articolul În Nirvana apărut la 20 iunie 1889 în ziarul junimist Constituționalul (1889) unde colaborează politic și literar.

După experiența manageriatului la Teatrul Național din București urmată de ruptura de Junimea, de Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare din 1892 (în urma conferinței Gaște și gâște literare de la Ateneu și a articolului Două note din volumul Note și schițe din 1892), Caragiale întemeiază împreună cu Anton Bacalbașa periodicul umoristic Moftul român (ianuarie 1893) unde a încercat să păstreze o atitudine obiectivă față de politica vremii. În 1984 scoate împreună cu Ioan Slavici și George Coșbuc revista literară Vatra. În 1895 este cooptat de Barbu Delavrancea la ziarul liberal Gazeta poporului. De aici îl întâlnim în revista umoristică Lumea veche (1896), în ziarul conservator Ziua (1896), în Adevărul (1896), apoi în Epoca literară și în Epoca (1896-1897), în Drapelul (1897), în ziarele din Iași Sara (1896) și Evenimentul (1898). Până în 1901, când reapare Moftul român și Calendarul Moftului român 1902, mai scrie la Foaia interesantă a lui Coșbuc, la revista politico-literară România ilustrată și la cotidianul Universul (1899-1900).

După dictonul „Homo sum, nihil humani a me alienum puto” (Terentiu), Caragiale, cu un aer puțin boem și cu spirit fantasc, între cele două „mofturi” și-a deschis și câteva berării (Berăria Academică Bene Bibenti, Berăria cooperativă, Berăria Gambrinus).

După ce în 1897 îi apăruse volumul Schițe, în 1901, pe 10 octombrie, apare volumul Momente. Tot acum, în decembrie 1901, Caragiale intentează proces pentru acuzele de plagiat, pentru drama Năpasta, aduse de Constantin Al. Ionescu (Caion), un discipol al lui Al. Macedonski (un adversar declarat al lui Caragiale), pe care îl câștigă un an mai târziu, fiind susținut de Barbu Delavrancea.

Așezat provizoriu la sfârșitul lui 1904 la Berlin, se stabilește aici definitiv din martie 1905, rămânând până la sfârșitul vieții. Plecarea a fost tacită, iar motivele nu au fost exprimate public, ci pot fi deduse din predilecțiile și resentimentele autorului. Caragiale a fost „exilat” din țară de pretinși intelectuali, din spuma socială avantajos ierarhizată, „prin nerecunoașterea meritelor lui, prin umilințele impuse caracterului său independent și mândru, prin sensul zădărniciei și al inoportunității pe care-l dădeau artei și artistului.” Prea orgolios ca să mărturisească public cauzele expatrierii sale, este lesne de înțeles că un scriitor de talia lui Caragiale, cunoscând și trăind tarele societății românești, unde scrisul este o profesiune care nu asigură condițiile existenței (nu s-a îmbogățit din scris), unde munca scriitorului nu este valorificată profesional (a fost respins de două ori de la premiile academice, a fost acuzat de plagiat), unde scriitorul trebuia să-și țină pana la dispoziția partidelor politice în schimbul unor recompense mediocre precum numirea într-o mică funcție publică (excluzând directoratul Teatrului Național, pentru scurtă vreme, nu a ocupat funcții publice importante), a ales calea exilului, nu dintr-un gest de lașitate, ci de conștiință artistică. La Berlin găsește liniște și ordine, confort, dar nu-i ajung și, dintr-un simțământ patriotic, chiar dacă unii l-au numit mai târziu „ultimul ocupant fanariot” , întreține permanent legătura cu țara și este la curent cu tot ceea ce se întâmplă în patria mamă.

Din activitatea literară și publicistică din perioada berlineză pot fi punctate următoarele momente: în 1905 începe să lucreze la comedia Titircă Sotirescu & C-ie, rămasă în stare de schiță; surprinde pe toată lumea, făcând cea mai completă și mai radicală analiză politică a evenimentelor din 1907, în studiul 1907. Din primăvară până-n toamnă, publicat parțial și în revista vieneză Die Zeit; colaborează la publicații precum Convorbiri critice, Românul din Ardeal, Viața românească și reia colaborarea la Universul; apare volumul Schițe nouă.

În ianuarie 1912, la vârsta de 60 de ani, la inițiativa lui Emil Gârleanu (președintele Societății Scriitorilor Români), refuză participarea la sărbătorirea sa. În aprilie vine în România pentru a susține debutul literar al fiului Matei la Viața românească.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg. Rămășițele pământești au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse provizoriu, la 14 iunie, în cavoul capelei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul (cu rămășițele sale pământești) a fost adus la București și depus la Biserica „Sfântul Gheorghe”, iar la 22 noiembrie 1912 s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban-Vodă. La această solemnitate au fost prezenți toți marii scriitori ai timpului. În cuvântarea ținută la înmormântarea lui Caragiale, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”

Rezumând evenimentele vieții scriitorului, se cuvine să-i facem un portret în care trăsăturile fizice și morale ale lui Caragiale să alcătuiască „fotografia” pe care să o așezăm în holul literaturii noastre.

O caracteristică a omului Caragiale a fost autodidacticismul. Ghidat de Metafizica aristoteliană conform căreia „toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște”, Caragiale absorbea informații din domenii variate: literatură, filozofie, biologie, fizică, istorie, estetică etc.: „Caragiale a prins din zbor informații și de la prietenii și partenerii săi de discuție; adică și-a însușit cunoștințe specializate de la prietenii săi cultivați, trecuți sau nu prin universități occidentale, cu sau fără doctorate; și a tras învățăminte filozofice și o generală înțelepciune de viață de la oameni simpli – băcani, zarzavagii, cizmari, hamali, frizeri, cârciumari etc. –, cu care îi plăcea, ca lui Socrate sau mai târziu lui Cioran, să filosofeze timp îndelungat, să stea la taclale și să-i descoase, până le dibuia filosofia.” Alte informații le culegea din Larousse, din presă, din cărți, dar cel mai mult iubea discuțiile cu prietenii: cu Eminescu a citit tot ce se scrisese în limba română și a luat de la acesta lecții kantiene; din mediul Junimii și-a dezvoltat filosofia culturii și concepțiile estetice; prietenia cu Gherea i-a favorizat contactul cu filosofia social-politică și cu estetica; C. Rădulescu-Motru îl introduce în filosofia lui Nietzsche și cea nemțească; cu biologul Paul Bujor discută despre ereditate, evoluție și altele; în perioada berlineză se întâlnește cu tinerii prieteni P. Zarifopol, D. Gusti, P. Cerna și dezbate probleme literare, filosofice, estetice etc. Exemplele ar putea continua, însă concluzia este aceeași: curiozitatea lui Caragiale pentru cunoaștere, indiferent din ce direcție ar veni informațiile, n-a secat niciodată.

Unii contemporani s-au lăsat vrăjiți de „cultura vastă” adunată de scriitorul autodidact, dar cultura la el este „o atmosferă de atelier” . Religia sa superioară este credința în frumos, elaborat cu evlavie și permanent prin seriozitatea muncii artistice: fraza se organizează încet, cuvântul propriu răspunde cu greutate, printr-o gestație din cele mai muncite.

Natura talentului lui Caragiale și conservatorismul Junimii s-au întâlnit pentru o colaborare eminentă. Afiliat literar la Junimea, scriitorul a văzut ca un junimist, nu a gândit ca un junimist. Acest aspect a făcut ca unii să-i reducă rolul de artist la copierea realității nemijlocite. Însă spiritul autocritic, capabil să discearnă între semnificativ și neesențial, este semnul geniului creator.

Calitatea dominantă a scriitorului Caragiale este inteligența în a vedea la oameni discrepanța dintre esență și aparență. Atacă „prostia”, materializându-și viziunea în oameni caricați. Era de un conservatorism ferm, un dispreț agresiv față de orice abatere de la adevărurile bine hotărâte și verificate.

Cunoștea oamenii și știa să-i joace pe degete. Stăpânea ca un actor mijloacele simulării în convingeri și simțiri, în înduioșare și patetism. Omul Caragiale era demonic în vorbire, cu un debit necesar, cu o fantezie stârnită și întreținută de prezența uimită a ascultătorilor. Singurătatea îl apăsa și iubea să fie înconjurat de prieteni pe care a știut să și-i păstreze devotați (Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, Barbu Delavrancea, C. Dobrogeanu-Gherea, Paul Zarifopol etc.). Prietenii simțeau că este cameleonic, dar nu rezistau seducătorului Caragiale.

Cei care l-au cunoscut au lăsat mărturii despre meritele sale: Goga l-a numit „cel mai luminat creier românesc”; Slavici îl descrie ca „om cu mijloace mari și felurite, de nu te mai săturai a sta de vorbă cu el” sau că o discuție dintre el și Eminescu „era de o frumusețe nespusă”; Zarifopol îi mărturisea lui Ibrăileanu referitor la Caragiale „cât l-am cunoscut, am avut frică de el, o frică pătrunsă de dragoste și admirație”, era „un om cât o lume”, într-o „aproape neîntreruptă producere artistică”; iar Dobrogeanu-Gherea îl numește „cel mai mare scriitor român”.

Închei această incursiune biografică, reproducând spusele lui Alexandru Paleologu care descriu cel mai bine esența caragialiană: „Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acțiune socratică și în aceasta constă importanța incomparabilă, fundamentală a acestui așa-zis negativist. Prin reducere la absurd, prin maieutică și dialectică el tindea să aducă societatea românească la cunoașterea de sine și la o conștiință morală. Dialogurile lui din comedii și din momente au ceva din arta dialogului socratic. Însăși sociabilitatea acestui om, prezența sa ironică, interpelativă, histrionică, în forul public, e de aceeași natură cu a lui Socrate. De asemenea și solitudinea lui meditativă și distanțarea lui scrutătoare. Ca Socrate avea sentimentul că e inspirat și cenzurat interior de un demon: ochiul eternității ce-i supraveghea din spate scrisul. Tot ca Socrate a fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetății și pervertește spiritele și, de fapt, a trebuit să bea și el destulă cucută.”

CAPITOLUL 1

TEME DOMINANTE ALE CREAŢIEI LUI CARAGIALE

Opera lui,atât cea dramatică,cât şi cea în proză,a căpătat în timp interpretari din cele mai felurite.În ea s-au căutat răspunsuri la chestiuni fundamentale,precum cea a raportului între moralitate şi artă,cea a autodefinirii noastre ca neam,cea a forţei distructive sau consructive a spiritului critic sau chiar cea a condiţiei umane în general.

Palmaresul pieselor lui Caragiale,aşa cum îl stabileşte Titu Maiorescu în Insemnari zilnice,III,este înainte de toate o indicaţie despre modul în care au funcţionat aceste texte în epoca în care au apărut,la un nivel cu care criticul se identifică şi pe care acceptă să-l reprezinte.Caragiale a fost autorul propriei sale revoluţii literare prin care a ridicat de jos genurile mici şi,asumanmdu-şi toate riscurile,le-a acordat importanţă,plasându-le alături de literatura considerată serioasă.

Bogăţia valenţelor interpretative pe care le deţine creaţia lui Caragiale se relevă cel mai spectaculos din modul în care a fost vazută şi apreciată umanitatea prezentă în piesele şi prozele scriitorului.

Nici o alta problemă a receptarii lui Caragiale n-a produs atâtea divergente ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului,atitudinea sa fata de propriile plasmuiri,semnificaţia distinctă a râsului caragialesc.

Caragiale reuşeste să creeze personaje memorabile şi o umanitate puternic individualizată.Creatia sa se emancipează de comandamentele rigide privind rolul educativ al literaturii,al teatrului în special,fapt care trezeşte numeroase reacţii de adversitate printre contemporani.Scriitorul atinge un nivel mult mai complex de construcţie dramatica şi realizează o rafinare a efectelor comice incomparabila cu performantele predecesorilor .

Pornind de la oamenii vremii,Caragiale este un critic al oricarei societaţi.Ceea ce îl particularizeaza este virulenţa exceptională a criticii sale.Într-adevar,omenirea,aşa cum ne e înfatişată de acest autor,pare a nu merita sa existe.Personajele sale sunt niste exemplare umane în aşa măsură degradate ,încât nu ne lasă nici o sperantă.

Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate,nici de ideea vreunui sacrificiu,nici de vreo altă idee(„de vreme ce avem un cap,la ce ne-ar mai sluji inteligenta?”se intreaba ironic Caragiale),aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sunt cele mai josnice din literatura universală .

Caragiale are o întelegere logică a lumii eroilor săi.Aşa cum în biologie se enunţă legea potrivit careia cel mai adaptat la mediu invinge,tot astfel într-o societate în care”Nu mai e moral,nu mai sunt prinţipuri,nu mai e nimic”,adică parazitară,putredă,decazută,în mod firesc învingator trebuie să fie parazitul sau idiotul.

Caragiale a fost perceput iniţial preponderent ca un scriitor realist,accentul căzând astfel pe forţa lui de a creea impresia de viaţă autentică,pe orientarea spre critica socială şi pe conturarea personajelor sub forma unor tipuri reprezentative.

Lumea lui Caragiale este minunată: este o lume absolut paradisiacă,fără griji şi fără, cum se spune azi în limbaj mistic, fără cine stie ce problematici interne.Oamenii râd, petrec şi se bucură.Preocuparile lor sunt insignifiante: doi prieteni se ceartă pentru „o lacună”a codului penal.Necazurile cele mai catastrofale erau sa fii suparat de “Bubico” în tren sau să primesti o pereche de palme ca Edgar Bostandaki. Evident erau necazuri fără semificaţie mondială sau metafizică.Caragiale ,cel mai naţional scriitor ne-a lăsat şi acest aspect: românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei.Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie.

Ocupaţia cea mai răspandită în lumea lui Caragiale este statul de vorbă.Vorbitul pentru ei nu este nici mijloc,nici scop,este o forma de viaţă.A vorbi înseamnă în această lume a exista,iar vorbitul ţine loc de orice.Şi vorbesc.Trăncănesc,pălăvrăgesc,bat campii .Delirează. Strigă, ţipă, scrâşnesc, se văicăresc, bârfesc, amenintă, apostrofează, ridiculizează, protestează, comentează,”tachinează”.

Vorbesc la nesfârşit, dezlănţuit, incoerent,dezarticulat,aberant,nebuneşte,fără să spună,cel mai adesea, nimic,dar mereu cu o energie inepuizabilă.

În lumea lui Caragiale nu este niciodată liniste, dar zgomotul şi agitaţia nu înseamnă viaţă trepidantă, ci consum deraiat de vitalitate.Este o lume-bazar,unde se forfoteşte fără contenire,iar gălagia nu încetează vreodată.

Impresia că eroii lui Caragiale sunt vulgari este falsă şi vine mai ales de acolo că,voind sa pară distinşi,ei nu şi-au educat încă limbajul şi gesticulaţia.

Mircea Iorgulescu descrie lumea lui Caragiale din perspectiva unui contemporan al personajelor.El pătrunde în lumea personajelor,comunică cu ele,participă la evenimente:{…},în lumea lui Caragiale am patruns ca un călător intr-un univers complet străin.Ca un explorator sau ca un naufragiat într-o lume necunoscută,în multe,foarte multe privinţe neverosimilă, stranie, totuşi reală,existentă.Nu am cucerit-o, nu m-a cucerit, nu am asimilat-o, nu m-a asimilat, dar am străbatut-o, cum se zice, în lung şi în lat, căutand să o cunosc şi să o inteleg.O experientă de viaţa mai mult decât o experientă de lectură;i-am întâlnit pe Jupân Dumitrache şi Ipingescu,pe coana Joiţica,pe Trahanache şi pe Tipătescu,i-am ascultat pe Farfuridi şi Caţavencu, l-am vazut pe Pristanda în exerciţiul „foncţiunii” ,am fost pe la berarii cu amicul Nae,am conversat cu Mitică şi Costică,da şi cu Lache şi cu Mache,am fost de faţă la marea adunare de la Mizil organizată de Leonida Condeescu în cinstea primei opriri a expresului Bucarest-Berlin;în sfârşit am luat parte şi la carnaval”.

Sunt puţine pagini literare care mai pot da astazi atâta bucurie ca acelea ale lui Caragiale.Plăcerea, imensa plăcere,nu reiese din comicul situatiilor,din înjghebarea dramatică,sau din adâncimea observatiei .Ele formează astăzi un sediment de mult depus în noi,un bagaj de stări sufleteşti mai dinainte întelese,apriorice ori de cate ori înfruntăm opera marelui scriitor.

Comediile ,schiţele ,”Momentele”,cu modulaţiile lor recurente,grave în subtext,sunt în fondul lor intim scrieri parabolice.S-a spus că râsul lui Caragiale dislocă,desface în bucăti,dar,spirit „frondeur”,el nu mai recompune,stăruind printre dărmături .Radical,Caragiale practică limbajul comic,arătând că preferă o lume infirmă,un teren gol,defrişat.Lângă Maiorescu,dar cu alte mijloace,cu alt orizont social stă un polemist de structură clasică,denunţător al incompatibilitaţilor.Dincolo de şarja,de revoltă,de ironie acidă,ori de negaţie,mesajul caragialian a fost un îndemn la autoscrutare şi simţ al proporţiilor,un umanism în pilde.A înlătura ceea ce a împiedica armonia înseamna a organiza coerent.

Caragiale realizează piesele cele mai coplexe,punând numarul cel mai mare de probleme dramaturgice,strălucit rezolvate şi reusind să concilieze pretenţiile publicului larg,cu rigorile impuse de convenţionalismul teatral.

Caragiale se mişcă între comic şi tragic, între poezie şi proză,între genurile periferce(gluma,anecdota,schiţa)şi cele consacrate(sonetul,fabula,imnul si tragedia),între calendarul popular şi revista de oarecare autoritate,între anonimat,pseudonimie şi asumarea paternitaţii,înte publicul popular al cafenelelor şi al strazii şi publicul mai pretentios al Teatrului National sau chiar al saloanelor literare,în fine,între „stânga „şi „dreapta” politică,adică între liberali şi conservatori.

În comedii,în schiţe şi în gazetaria Notiţelor critice,Caragiale are în vedere, aproape cu ostentaţie,un numar de teme la ordinea zilei,Republica din Ploiesti,revizuirea Constituţiei,garada civica,repausul duminical,problema bucătăreselor maghiare,trenul de placere,atentatele lui Sarafoff sau ciocnirea iminentă a Pamantului cu cometa lui Biela.Niciodata mai mult decât la Caragiale,ficţiunea nu s-a aflat mai aproape de realitate,niciodata un scriitor nu ne-a dat,într-un chip mai puternic,impresia ca ceea ce citim este comedia propriei noastre existenţe.Nu este de aceea nicio exagerare sa spunem că,în măsura în care principiul sugerat de Auerbagh,pentru tragedie este adevărat, atunci în acelaşi fel în care Racine şi tragedia clasică franceză reprezintă punctul extem al „separării”tragicului de cotidian,tot astfel teatrul şi schiţele umorististice ale lui Caragiale reprezintă punctul extrem al confundării comicului cu realitatea.

Comediile „domnului”Caragiale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astazi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice,cu deprinderile lor,cu expresiile lor,cu tot aparatul înfaţişarii lor în situaţiile anume alese de autor.Stratul social pe care îl înfaţisează îndeosebi aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţiri omeneşti,acelaşi la toată lumea,manifestate însă cu o notă specifică,transformată aici într-o adevarată caricatură a culturii moderne.

Conul Leonida citeşte jurnale,explică nevestei sale esenţa republicii cum o pricepe el,valoarea lui „Galibardi”şi teoria halucinaţiilor.Jupân Dumitrache,cherestegiul,caută să înţeleagă în convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este”sufragiul universal”,este pătruns de demnitatea gardei civice şi primeşte de la Rică Venturiano desluşiri asupra suveranitaţii poprului,iar coana Veta işi cânta amorul”într-un moment de fericire şi printr-o perlă de iubire”.Ziaristul Nae Caţavencu şi avocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic şi revizuirii constituţionale.Dandanache işi susţine dreptul la deputaţie prin tradiţia de la „patruzşopt”,iar poliţaiul Ghiţă este un element principal pentru alegerea „curat constituţională”.Adevăratul om onest este simplul „cetătean” alegător, care este întotdeauna „turmentat”.

Printe aceste figuri,cu straniul lor veşmant de aparenţa unei culturi superioare,se agită pornirile şi pasiunile omeneşti,deşertaciunea,iubirea,goana după câstig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi,cu ajutorul frazelor declamatorii neânţelese,unul din semnele caracteristice epocii noastre.

În acest caleidoscop de figuri,înlănţuite în vorbele şi fapte lor spre efecte de scenă cu multă cunoştinţă a artei dramatice,domnul Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică.Dar uşor se poate întrevedea prin această realitate elementul mai adânc şi serios,care este nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea ei,acela că,în spatele oricărei comedii se ascunde o tragedie.

Toate comediile lui Caragiale sunt scrise în jurul anului 1880 şi se referă la evenimente strict contemporane;Momentele şi Schitele datează în covârşitoarea lor majoritate,după 1900.

În Momente şi Schiţe societatea apare mult mai aşezată,în sensul rau al cuvântului,în afara oricăror zguduituri;eroii cu alte preocupări şi alte idealuri dar mai ales necazuiri.

Optica personajelor din Momente este,daca nu a unor alienati de mecanismul puterii,în tot cazul a unor oameni care se simt în afara lui.Legăturile cu el sunt de obligativitate şi totdeauna, pentru el, dezavantajoase.

Fie că dezvăluie formele incorecte şi întâmplător hazlii de promovare (Triumful talentului),fie că infăţişează un caz tragic de sfarşit de carieră (Inspectiune),Caragiale consemnează,credem noi, pentru prima oara în literatura noastra,mutaţia lentă dar implacabilă care s-a produs în societatea românească în cei 20 de ani ai sfarşitului de secol.

Fiecare dintre noi s-ar putea descoperi el însuşi într-unul din personajele lui Caragiale.Tocmai aceasta virtute de a exprima universalul şi eternul,dă creaţiei dramaturgului nostru valoare excepţională.

Nimic în comediile lui Caragiale nu apare întâmplător,sub impulsul vervei asociative spontane şi pentru obţinerea vreunui efect doar de

Review this essay:

Name
Rating
Your review: (optional)

Latest reviews:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.