Evoluția României, Ungariei și Bulgariei din punct de vedere politic după prăbușirea comunismului - Essay Marketplace

Evoluția României, Ungariei și Bulgariei din punct de vedere politic după prăbușirea comunismului

Evoluția României, Ungariei și Bulgariei din punct de vedere politic după prăbușirea comunismului

Introducere

În această lucrare, vom prezenta și analiza evoluția politică a României, Ungariei și Bulgariei după sfârșitul perioadei comuniste, având în vedere diverși factori, precum sistemul de partide sau fragmentarea opoziției și urmărind efectul acestora asupra relației dintre cele trei puteri în stat : executivă, legislativă și judecătorească și asupra consolidării noului regim politic instaurat, cel democratic. De asemenea, vom efectua o analiză comparativă a celor trei țări, raportându-ne și la aspecte specifice ale perioadei comuniste și mergând până la începutul secolului al XX-lea.

În ceea ce privește structura, lucrarea de față își propune să evalueze modul în care state fost comuniste aflate într-un spațiu geopolitic comun și care au prezentat similarități în perioada regimului comunist au evoluat după sfârșitul acestuia, având în vedere noul context politic. Mai întâi, ne vom concentra atenția pe câteva viziuni depre democrație și partide politice ale unor autori cunoscuți, urmând să analizăm cazul statelor menționate anterior din perspectiva acestora. Ipoteza lucrării de față se bazează pe ideea că statele selectate spre analiza, Bulgaria, România și Ungaria prezintă mai multe similarități decât diferențe în ceea ce privește aspecte, precum sistemul de partide și influența acestuia asupra echilibrului dintre cele trei puteri în stat, dar și asupra concretizării regimului democratic de-a lungul timpului.

Cadru teoretic

Pentru a ne fundamenta analiza comparativă, vom defini și descrie principalele concepte și noțiuni teoretice pe care le vom folosi. Pentru a înțelege ce aspecte ale vieții și acțiunii politice influențează instaurarea și consolidarea regimului democratic și modul de funcționare al acestuia, ne vom referi la sistemul de partide, cele trei puteri în stat dintr-un regim democratic sau opoziția parlamentară.

După prăbușirea comunismului în anul 1989, România, Ungaria, Bulgaria, precum și alte state foste satelit ale Uniunii Sovietice au optat în plan politic pentru regimul democratic. Cu toate acestea, tranziția către democrație a fost un proces de lungă durată și complex din cauza structurilor de putere și al organizării statelor în timpul regimului comunist.

Democrația este acel regim politic a cărui esență este participarea poporului la conducerea statului, presupunând faptul că „cetățenii au mai multă putere atât astăzi, cât și în viitor decât ar avea în regimuri non-democratice deoarece ei participă în procesul politic.” (Acemoglu și Robinson, 2006, 16). Regimul democratic presupune anumite aspecte fundamentale și practici politice, precum separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, economie de piață bazată pe concurență și proprietate privată, și guvernare reprezentativă și responsabilă. Totodată, „ procedurile caracteristice ale democrației includ campanie electorală, alegerea candidaților, diviziuni parlamentare, voturi de încredere și de dezaprobare.” (Rustow, 1970, 363). Mai mult, „esența democrației este conviețuirea dintre neînțelegeri și conciliere asupra problemelor în continuă schimbare” ( Rustow, 1970, 363).

Democrația de după anul 1989 s-a caracterizat prin principii specifice ce trebuiau regăsite în fiecare stat ce a optat pentru acest regim politic, principii expuse de autorii Karl și Schmitter (2002) în teoria lor despre democrația modernă. Acele caracteristici care deosebesc democrația de regimurile non-democratice sunt: spațiul public, prezența cetățenilor, competiție, „alegerile periodice, care sunt organizate și desfășurate corect.” (Karl și Schmitter, 2002, 8), cooperare și existența reprezentanților.

Astfel, trecerea de la un regim nedemocratic (comunismul) la democrație și consolidarea celei din urmă necesită cooperare, consens, un anumit nivel de apartenență al cetățenilor la respectivul regim, precum și conviețuirea dintre opoziție și cei aflați la guvernare. „Forma specifică pe care o ia democrația depinde de condițiile socio economice ale unei țări, precum și de structurile statale și practicile de politici publice.” (Karl și Schmitter, 2002, 5)

Dacă în cazul regimului comunist, întreaga putere în stat era deținuta de partidul unic, Partidul Comunist (unipartidism), democrațiile sunt caracterizate de pluripartidism. Un partid politic este un grup de indivizi ce se identifică printr-o ideologie și care urmărește să obțină puterea politică prin alegeri. În general, sistemele electorale influențează formarea și evoluția sistemelor de partide, cele din urmă reprezentând anumite acțiuni reciproce între cei ce dețin puterea și reprezintă o anumită viziune politică (partid) și cei care se află în opoziție. Sistemul de partide dintr-un anumit stat poate avea efecte asupra modului în care sunt exercitate cele trei puteri în stat, producând anumite destabilizări instituționale.

În orice sistem politic, opoziția parlamentară are un rol fundamental în funcționarea și organizarea activității parlamentare și în menținerea stabilității politice în timp. În esență, opoziția are drep scop adoptarea și reprezentarea unei poziții critice formale față de programul politic de guvernare, putând oricând să influențeze aprobarea sau respingerea anumitor propuneri legislative. Prin urmare, deși aflată într-un raport de inferioritate față de majoritate, opoziția are capacitatea de a influența demersul legislativ de pe scena politică, costituind o viziune divergentă comparativ cu cea a majorității. Cu toate acestea, opoziția parlamentară poate fi fragmentată și poate avea efecte negative asupra stabilității democratice și asupra echilibrului de putere într-un stat. Caracterul fragmentat al opoziției într-un stat se referă la faptul că aceasta nu este clar definită, existând anumite divergențe între 2 sau mai multe partide din opoziție, din diverse motive. Deși opoziția are ca și rol central acela de a stabiliza într-o oarecare măsură modul de punere în aplicare al programului de guvernare prin adoptarea unei atitudini contradictorii față de ideile și acțiunea majorității, aceasta poate fi fragmentată de cele mai multe ori din cauza apariției unui instinct de competiție în interiorul ei. Astfel, „ cu cât sunt mai fragmentate partidele din opoziție, cu atât este mai greu pentru ele să coopereze strategic pentru orice scop.” ( Taylor și Herman, 1971, 32).

Dacă analizăm efectele pe care le poate avea fragmentarea opoziției asupra stabilității guvernamentale, dar și asupra consolidării democrației, se poate remarca faptul că acestea pot avea atât un impact pozitiv, cât și unul negativ. O idee sugestivă în acest sens se referă la faptul că „opozițiile fragmentate sunt mai puțin moderate și de aceea conduc la instabilitatea cabinetului, dar ele sunt de asemenea și mai puțin eficiente, fapt ce conduce la stabilitate”. (Taylor și Herman, 1971, 32).

În analiza tranziției către o democrație veritabilă și a mentenanței acesteia în timp, ne vom concentra și pe importanța factorilor diverși, precum sistemul de partide sau stabilitatea guvernamentală. Spre exemplu, într-un stat definit de un sistem bipartidist, sistem „în care doar 2 partide politice majore au o șansă reală de a deține puterea” ( Clark, Golder și Golder, 2013, 611) este probabil ca echilibrul dintre cele trei puteri să nu fie afectat, având în vedere că puterea politică este deținută și controlată de 2 partide majore. Astfel, un sistem bipartidist este adesea producător de stabilitate politică la nivelul unui stat, întrucât de cele mai multe ori cele 2 partide reușesc să rămână la putere de-a lungul timpului, contribuind la consolidarea sistemului instituțional dintr-o democrație.

Ungaria

Ungaria a fost una dintre țările din estul Europei care vreme de aproape 50 de ani a fost comunistă, funcționând sub sfera de influență a U.R.S.S. „Mișcările de rezistență din timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial au reprezentat baza structurii de partide de după conflict, din care vechiul partid de guvernământ, dar și grupările pro-fasciste au fost excluse. Trauma fascismului și a Holocaustului, dar și faptul că Ungaria a fost eliberată și ocupată de Armata Roșie, au dus la apariția unei situații în care grupurile sociale care inițial se declarau pro-occident și-au schimbat rapid orientarea, definindu-se ca susținători ai Comuniștilor sau ai Social Democraților” (Lawson, Rommele si Karasimenov, 1999, 71). În cele din urmă, în data de 2 februarie 1946 va fi proclamată Republica Populară Ungară, condusă fiind de Matyas Rakosi, liderul Partidului Comunist Ungar.

Vreme de aproape 50 de ani, comunismul a produs în Ungaria o instabilitate economică enormă, a încălcat profund libertățile cetățenești, ajungându-se la foarte multe abuzuri. „La fel ca polonezii, elitele din Ungaria au căzut de acord că țara trecea printr-o criză economică enormă, fiind necesare reforme radicale. Principala idee a acestei probleme era dacă o democratizare politică reprezenta sau nu o necesitate în vederea obținerii suportului populației pentru astfel de reforme. Secretarul general Grosz era cunoscut pentru susținerea <>, în timp ce reformiștii radicali doreau o democrație multipartinică. Primul-ministru Nemeth a încurajat reformiștii, declarând public în decembrie 1988 că <>”. ( Saxonberg, 2001, 71)

În aceste condiții, temându-se că ineficiența economică a regimului comunist ar putea conduce Ungaria spre o criză fără precedent, regimul comunist hotărăște să negocieze cu opoziția. În cele din urmă, ca urmare a acestor presiuni enorme, comunsimul se va prăbuși, urmând ca la 23 octombrie 1989 să se proclame Republica Ungariei.

Odată cu tranziția spre democrație, Ungaria a adoptat un nou sistem electoral. „Acesta a reprezentat un rezultat al negocierilor dintre elite. Reformele din Ungaria atât în plan politic, cât și economic au reprezentat exemplul pur al unei <<tranziții printr-un pact>> al unei foste țări comuniste, ce s-a materializat prin mai multe discuții la masa rotundă”. ( Birch, Millard, Popescu și Williams, 2002, 48). Astfel, a fost adoptat un sistem electoral mixt care funcționează până în ziua de astăzi.

Primele alegeri parlamentare libere au fost organizate la 25 martie 1990, fiind soldate cu victoria Forumului Democratic, conducătorul acestuia, Jozsef Antall, devenind astfel prim-ministru.

În cadrul acestor prime alegeri, putem observa că opoziția nu a fost fragmentată, dând doavadă de unitate, întrucât Partidul Socialist, fostul Partid Comunist, a fost învins clar în aceste alegeri de opoziția formată din Conservatori și Forumul Democratic din Ungaria. Cu toate acestea, obținând 504,995 de voturi, Partidul Socialist a obținut 33 de locuri în Parlamentul Național. Astfel, comparând cu situația României după 1989, atunci când alegerile au fost câștigate de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale, o formațiune politică din care făceau parte în marea majoritate membri ai fostului Partid Comunist Român, putem observa că în ceea ce privește Ungaria, evenimentele post 1989 au avut altă desfășurare. În acest sens, a avut loc o tranziție spre democrație în adevăratul sens al cuvântului, foștii comuniști fiind excluși de la conducere, aceasta fiind preluată de Jozsef Antall care a guvernat alături de Creștini Democrați. Putem considera că victoria zdrobitoare a F.S.N-ului a fost cauzată de fragmentarea opoziției, întrucât principalii săi contracandidați au fost Corneliu Coposu din partea Partidului Național Liberal si Ion Rațiu din partea Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, partide care nu au făcut un front comun pentru îndepărtarea foștilor comuniști din structurile de conducere ale statului.

Următoarele alegeri parlamentare din anul 1994 au scos în evidență noile opțiuni ale electoratului. „În primăvara acestui an, electoratul ungur, asemeni celui din Polonia și Lituania, a readus la putere vechii comuniști. Victoria Partidului Socialist din Ungaria (MSZP) a fost într-adevăr impresionantă. Acesta a obținut majoritatea locurilor în parlament. Pentru prima data în istorie, cetățenii au votat în mod liber un partid de stânga.” (Wittenberg, 1999, 139). Dacă la alegerile anterioare, partidele de dreapta se clasaseră pe locuri fruntașe, în 1994 acestea au fost drastic înfrânte. În acest sens, Partidul Liberal din Ungaria (SZDSZ) care la alegerile anterioare reușise să obțină 94 de mandate, obține în 1994 doar 69. De asemenea, Forumul Democratic din Ungaria (MDF), marele câștigător al alegerilor din 1990 care reușea să obțină 165 de locuri în parlament, câștigă în cadrul acestei competiții doar 38 de mandate, fiind perdantul principal. Ca urmare a acestor alegeri, Gyula Horn, liderul MSZP-ului devine noul prim-ministru al Ungariei, formând o coaliție cu SZDSZ-ul.

Și de data aceasta, ca urmare a fragmentării opoziției, care nu putea să facă față partidului de guvernământ, vor fi adoptate unele măsuri autoritare care atrag nemulțumirea cetățenilor, ducând Ungaria spre o pantă paralelă cu democrația. În acest sens, în 1995 este adoptat „Pachetul Bokros”. „Printre multele măsuri ale acestui plan se numără și reducerea ajutoarelor sociale, fapt ce a dus în curând la o nemulțumire generală. Cu toate acestea, „Pachetul Bokros”a fost adoptat în Parlament, cu o reticență din partea câtorva deputați socialiști.” (Molnar, 2001, 352)

În 1998 a avut loc cel de-al treilea scrutin liber post-comunist. Aceste alegeri din primăvara lui 1998 au consfințit înfrângerea vechii coaliții de guvernare formată din Partidul Socialist din Ungaria (MSZP) și Partidul Liberal (SZDSZ) și afirmarea unui nou partid, și anume Alianța Civică din Ungaria (Fidesz), condusă de către Viktor Orban. „Prin urmare, pentru democrația din Ungaria, aceste alegeri au fost socotite ca o victorie. Pe de altă parte, pentru politologi, alegerile au reprezentat un eveniment important. Datorită regulilor electorale complicate, patidul care a obținut cele mai multe voturi (MSZP) nu a primit cele mai multe locuri în Parlament. Nu numai că MSZP-ul a primit cele mai multe voturi în primul tur de scrutin, dar acesta a obținut mai multe voturi în al doilea tur de scrutin decât orice alt partid. În ciuda acestui fapt, principalul său rival, partdiul Fidesz, a obținut cele mai multe locuri în Parlament.” (Benoit, 2001, 6). Fidesz se va asocia la guvernare cu Forumul Democratic din Ungaria.

În cadrul guvernării Orban, putem observa că au fost adoptate anumite măsuri care au dus la subminarea echlibrului de putere dintre executiv si legislativ. În acest sens, coaliția formată din Fidesz și Forumul Democratic a hotărât ca Parlamentul să se întâlnească doar o dată la trei săptămâni. Această măsură contrazice clar regulile parlamentarismului care este caracterziat prin controlul exercitat de legislativ asupra executivului. Din acest moment, Parlamentul nu a mai putut să aibă un control în adevăratul sens al cuvântului asupra guvernului. Opoziția nu va mai mai reprezenta o opoziție reală, nemaiavând puterea de a opri măsurile noului guvern, acest lucru datorându-se totodată și distanței ideologice dintre partide, acestea având orientari diferite.

Analizând aceste alegeri post 1989, putem trage concluzia că Ungaria a beneficiat de o tranziție spre democrație, care însă a fost marcată și de momente ce au dus la slăbirea echilibrului dintre executiv și legislativ și implicit a parlamentarismului. În ciuda tranziției spre democrație, în 1990, Ungaria nu a adoptat o nouă constituție, însă au fost aduse amendamente. Astfel, forma de guvernământ era republica parlamentară, iar democrația proaspăt instaurată se baza pe principiul separării puterilor în stat: cea legislativă este exercitată de Adunarea Natională, puterea executivă este deținută de Președinte , Prim-ministru și Guvern, iar puterea judecătorească aparține instanțelor judecătorești, cea mai importantă fiind Curia (Curtea Suprema a Ungariei).

Putem spune că perioada dintre anii 1990-1998 a fost marcată de o alternanță pașnică la guvernare a două mari partide care s-au remarcat pe eșicherul vieții politice, și anume Forumul Democratic și Partidul Socialist, ambele alegând să formeze guverne de coaliție. Având în vedere faptul că odată cu prăbușirea comunismului Ungaria a devenit o republică parlamentară, „guvernele de coaliție sunt necesare pentru că nici un partid nu este probabil să aibă o majoritate absolută” (Linz, 1994, 65).

Pe de altă parte, analizând activitatea partidului lui Viktor Orban, Fidesz, câștigătorul alegerilor din anul 1998, putem observa că tranziția spre democrație a fost marcată și de momente de autoritate din partea executivului, care profitând de fragmentarea opoziției parlamentare a subminat echilibrul dintre legislativ si executiv. Astfel, coaliția formată din Fidesz, Forumul Democratic și FKgP, având majoritate parlamentară, a slăbit controlul politic exercitat de Parlament asupra executivului, hotărând ca Adunarea Națională să se întâlnească o dată la 3 săptămâni. Categoric, această decizie intră într-un puternic conflict și cu principiile parlamentarismului.

Bulgaria

Republica Populară Bulgară a fost unul dintre statele satelit ale Moscovei în perioada „Războiului Rece”, întreaga politică bulgară fiind supusă intereselor și scopurilor pe care le urmărea Uniunea Sovietică. Din punct de vedere al sistemului de partide, acesta era unipartidist, singurul partid legal și oficial al Republicii Populare Bulgare ce deținea puterea în stat fiind Partidul Comunist Bulgar. Regimul comunist a existat în Bulgaria între anii 1944 și 1989, perioadă în care modelul sovietic de organizare internă a fost impus și implementat în statul bulgar, iar întreaga politică externă a țării a fost subordonată intereselor statului sovietic.

Însă, la fel ca în celelalte state comuniste din Europa de Est și Centrală, începând cu anii ՚80 s-a resimțit criza cu care regimul comunist se confrunta. Prăbușirea comunismului a fost favorizată de reformele lansate de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică odată cu venirea lui la putere în 1985, dar și de evenimente precendente anului 1989, precum revoluția anti-comunistă din Ungaria (1956) sau cea din Cehoslovacia (1968- „Primăvara de la Praga”) ce au determinat exprimarea liberă a cetățenilor cu privire la nemulțumirile produse de regimul comunist, dorindu-se astfel o schimbare în plan politic, economic și social. Astfel, „tranziția democratică în Bulgaria a început în noiembrie 1989” (Spirova, 2005, 602) când au avut loc proteste și demonstrații ce au culminat cu eliminarea Partidului Comunist Bulgar de la putere în anul următor, luna februarie.

Pentru a legitima noul regim pentru care a optat statul bulgar a fost adoptată o Constituție în anul 1991 căreia i-au fost aduse amendamente în anii 2003, 2005, 2006 și 2007. Forma de guvernământ a Bulgariei este republica parlamentară. Statul democratic funcționează pe baza principiului separării puterilor în stat astfel: puterea executivă este exercitată de către șeful statului, prim-ministru și Guvern, puterea legislativă este deținută de Adunarea Națională și puterea judecătorească de către Curtea Supremă Administrativă și Curtea Supremă de Casație.

După ce ultimul președinte comunist al Republicii Populare Bulgare, Todor Jivkov, a fost înlăturat de la putere, tot în anul 1989 cel ce i-a urmat a fost Petar Mladenov. Anul următor, sub conducerea acestuia, au avut loc „primele alegeri democratice în Bulgaria ce au indicat în mod clar că PCB/PSB rămânea cel mai influent partid în țară.” (Spirova, 2005, 603). Ca urmare, președintele Mladenov demisionează, succesorul acestuia fiind Jeliu Jelev, reprezentat al partidului Uniunea Forțelor Democratice. În 1991, au avut loc alegeri în urma cărora s-a afirmat coaliția guvernamentală Uniunea Forțelor Democratice – Mișcarea pentru Drepturi și Libertate până în 1992. Jeliu Jelev rămâne la putere până în anul 1992, iar din 1992 va fi ales din nou , de data aceasta prin vot direct, păstrându-și funcția până în anul 1997.

Afirmarea Partidului Uniunea Forțelor Democratice încă din anul 1990 a dus la retragerea de pe scena politică a Partidului Socialist Bulgar pentru 4 ani. În anul 1994, Partidul Socialis Bulgar revine la putere în urma alegerilor parlamentare, noul prim-ministru al Bulgariei fiind Zhan Videnov. Însă, chiar cu aceste încercări ale Partidului Socialist Bulgar de a redeține puterea în stat în anii ՚90, PSB a pierdut puterea în anul 1997, rezultat al protestelor populației cu privire la criza economică. Tot din anul 1997, noul președinte ales a fost Petar Stoyanov (UFD), iar din aceeași perioadă Bulgaria l-a avut drept prim-ministru pe Ivan Kostov până în anul 2001.

„ De-a lungul anilor 1990 procesul politic în Bulgaria a continuat să fie dominat de PSB la stânga și UFD la dreapta spectrului politic.” (Spirova, 2005, 603). Astfel, se poate spune că între anii 1990-1997/2001 ai vieții politice bulgare a existat un joc politic, de putere și de alternanță la guvernare între cele două partide majore menționate mai sus : Partidul Socialist Bulgar și Uniunea Forțelor Democratice, deși scena politică a fost marcată de guvernarea democratică a celui din urmă, opoziția fiind reprezentată de PSB. „PSB și UFD și-au păstrat pozițiile dominante în campania electorală, dar ambele partide au fost nevoite să formeze coaliții cu formațiuni mai mici ca să își mențină aceste poziții.” (Spirova, 2005, 603). Un fel de copie a Partidului Comunist Bulgar, PSB a încercat să opreasă evoluția democratică și consolidarea noului regim prin dorința constantă de a accede la putere, reprezentând o opoziție destul de compactă.

Analizând, spre exemplu, guvernarea în coaliție din 1991-1992 din Bulgaria ( Uniunea Forțelor Democratice-Mișcarea pentru Drepturi și Libertate), se poata afirma faptul că în acea perioadă se încerca o democratizare a Bulgariei și o îndepărtare de PSB, cu scopul de asigurare a unui echilibru între cele trei puteri în stat și de implementare a unui regim democratic bazat pe un astfel de principiu. Opoziția era evident reprezentată de Partidul Socialist Bulgar ce încerca clar să accedă la putere, ceea ce va reuși în 1994. Ținând cont de forma de guvernământ a Bulgariei, membrii Guvernului pot fi și membrii ai parlamentului, ceea ce înseamnă că nu există o perfectă independență între executiv și legislativ. De asemenea, având în vedere că Guvernul este în permanentă dependență de Parlament datorită votului de încredere de care are nevoie, politicile guvernamentale pot fi influențate de viziunea politică a celor din Parlament. Astfel, guvernarea a reprezentat un adevărat dezechilibru la nivel instituțional și a îngreunat procesul de democratizare al Bulgariei, fiind urmată de guvernarea quasi comunistă a PSB-ului.

România

România a trecut prin majore schimbări politice de-alungul secolului al XX-lea. De la monarhie constituţională, care a avut desigur particularităţile ei, la perioada lui Carol al II-lea caracterizată de accente de regim de extremă dreaptă, la regimul comunist în perioada 1948-1989. Regimul comunist s-a instaurat prin ascensiunea la putere a unui partid aparent neimportant, dar care a fost susţinut de ocupaţia militară sovietică de pe teritoriul României.

Astfel, viitorul României după anul 1948 a stat sub semnul unui model sovietic. Pe perioada comunsimului, România a avut doi conducători care au coincis ca perioadă de conducere cu tranziţia de la un tip de comunism la altul. În cadrul primei etape, cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este vorba de un comunism cu tentă stalinistă, în perioada 1948-1965, iar ulterior un comunism ce deprinde un caracter naţional sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu. Indiferent despre care etapă vorbim, este un regim opresiv care a lăsat adânci repercusiuni la nivel de conştiinţă naţională a poporului român. Practici precum persecutarea intelectualităţii în prima perioadă a comunismului în România prin intermediul Securităţii (poliţiei politice), dar şi represiunea la nivel economic în special între 1980 şi 1989 care a apărut în urma măsurilor impuse de Nicolae Ceauşescu cum ar fi raţionalizarea alimentelor pe cartelă au dus pas cu pas poporul român spre saturaţie şi spre dorinţa de schimbare. Pe acest fond, a avut loc Revoluţia din anul 1989 în care poporul român a luptat pentru o schimbare.

„La 22 decembrie 1989 a fost înfiinţat Consiliul Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.) pentru a conduce ţara. Alcătuit din 145 de membri, acesta reprezenta o alianţă de comunişti dornici de reforme, dar şi de disidenți bine cunoscuţi, care iniţial s-a bucurat de o largă popularitate, din pricina scopului declarat de a direcţiona ţara spre alegeri libere.” (Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea şi Teodor, 2014, 481)

În 1990, principalele partide de pe scena politică erau FSN, PNL şi PNŢCD, an în care au loc și primele alegeri prezidențiale din istoria României postdecembriste unde s-a înregistrat cel mai mare număr de voturi din istoria României, fapt datorat unei nevoi a cetățenilor de schimbare pe plan politic „Alegerile libere din 20 mai 1990 au fost organizate în baza Decretului-Lege nr. 92 din 14 martie 1990, unic act cu caracter constituțional elaborat prin cel mai larg consens de forul legislativ provizoriu al țării, respectiv Consiliul Provizoriu de Uniune Națională.” ( Bucur, 2014, 85). Aceste alegeri s-au încheiat cu victoria lui Ion Iliescu în fața candidaților celorlalte partide, Ion Rațiu – PNȚCD și Radu Câmpeanu –PNL. Analizând rezultatele acestor alegeri în care Ion Iliescu a monopolizat preferințele electoratului obținând un procent de 85,7%, este evident faptul că procesul de democratizare era lent, nerealizându-se o desprindere totală de trecutul politic al țării.

Astfel, este evident faptul că „cea mai importantă caracteristică a alegerilor din 20 mai 1990 a reprezentat-o rezultatul însuși: Frontul Salvării Naționale câștiga alegerile la Adunarea Deputaților cu 66,41% din mandate, iar la Senat cu 76,47%, o majoritate exorbitantă, greu de întâlnit în societăți democratice. De cealalta parte, UDMR și PNL au obținut aproape șapte la sută fiecare, iar restul- sub acest procent. Aceasta era realitatea electorală a anului 1990.” (Bucur, 2014, 96).

Pentru a se legitima noul regim politic, a fost adoptată o nouă Constituție în anul 1991, noua formă de guvernământ a statului român fiind republica semiprezidențială. În ceea ce privește separarea puterilor în stat (principiu definitoriu al democrației), puterea executivă este deținută de Guvern și de Președinte, cea legislativă este exercitată de Parlament , iar cea judecătorească aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Scena politică din 1992 a fost mult mai fragmentată decât cea din 1990. „În martie 1992, s-a produs o ruptură în cadrul Frontului Salvării Naţionale aflat la guvernare, care a dus la crearea unui partid numit Frontul Democrat al Salvării Naţionale (F.D.S.N.) şi la consolidarea unei alianţe de partide din opoziţie, numită Convenţia Democrată (C.D.; din 1996, Convenţia Democrată din România) formată inițial în noiembrie 1991.” (Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea şi Teodor, 2014, 484)

În condițiile intrării în vigoare a noii legi fundamentale a statului, în anul 1992 au avut loc din nou alegeri prezidențiale. „Alegerile parlamentare și prezidențiale de la 27 septembrie 1992 au confirmat progresul realizat de Convenția Democrată în alegerile locale din februarie, dar acesta nu a fost suficient pentru a-l împiedica pe Ion Iliescu să mai obțină un mandat de președinte de patru ani”. ( Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea şi Teodor, 2014, 484) Astfel, Ion Iliescu a câştigat pentru a doua oară alegerile prezidenţiale, în ambele tururi de scrutin, deşi încercările opoziţiei de a-l combate în privinţa voturilor au eşuat. Acesta „a obţinut 61% din voturi, iar contracandidatul său, din partea Convenţiei Demorate, Emil Constantinescu, 39%.” ( Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea şi Teodor, 2014, 484)

„În noiembrie 1996, pentru prima data din anii ’30, s-a produs o schimbare democratică a guvernului, atunci când alegerile prezidențiale au fost câștigate de Emil Constantinescu, candidatul Convenției Democrate Române. C.D.R. a ieșit, de asemenea, învingătoare, fiind coaliția dominantă din parlament și guvernând împreună cu Partidul Democrat și U.D.M.R. Noul guvern nu era pregătit pentru venirea la putere și era intimidat de dimensiunile crizei economice moștenite de la predecesori.” ( Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea şi Teodor, 2014, 485)

Situația politică din Romania postdecembrista poate să fie analizată și plecând de la teoria lui Arend Lijphart referitoare la tipologiile de partide, teorie expusă în detaliu în lucrarea “Electoral Systems and Party Systems: A Study of Twenty Seven Democracies” (1994).

Astfel, Lijphart consideră că partidele se împart în următoarele 3 mari categorii: partide centrifuge (cu distanțe ideologice mari, volatilitate electorală crescută ), centripete (distanțe ideologice mici, cu tendința de a ocupa centrul) și partide consociative (cu ideologii puternice, dar pragmatice, volatilitate electorală redusă).

Spre exemplu, putem analiza primele alegeri libere de după Revoluție, alegerile prezidențiale din 1990. Urmând tipologia lui Lijphart, putem clasifica ușor cele trei partide partcipante. Astfel, FSN-ul lui Ion Iliescu s-ar putea încadra în tipologia partidelor centrifuge, întrucât nu avea o ideologie clară, însă a atras un număr mare de alegători, fiind votat de 85% din populație. De cealaltă parte, Partidul Național Liberal, prin reprezentatul său Radu Câmpeanu, se poate încadra în tipologia partidelor consociative, întrucât se bazeaza pe una dintre cele mai puternice ideologii și anume liberalismul, electoratul acestuia fiind clar și persistent în timp, acest lucru fiind reflectat de numărul de voturi obținut de această formațiune politică, un procent de doar 10,64% pentru un partid de tradiție.

Cel de-al treilea partid prezent la alegeri, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, prin reprezentantul său Ion Rațiu se înscrie în categoria Partidelor centripete, deoarece nu este un partid ideologic de stânga sau de dreapta, ci mai degrabă un partid centrist.

Astfel, putem afirma că prima parte a anilor ’90 nu a fost caracterizată de o tranziție totală spre democrație, acest proces fiind îngreunat de sistemele de partide prezente la guvernare și de viziunile politice promovate de acestea. Însă, în cele din urmă democratizarea a început să prindă contur, culminând cu alternanța la guvernare din 1996.

Concluzie

Analizând perioada postdecembristă a celor 3 țări prezentate, Ungaria, România și Bulgaria putem observa că aceasta a prezentat atât asemănări, cât și deosebiri. În primul rând, putem observa cum atât în România, cât și în Bulgaria nu a avut loc o îndepărtare totală a vechilor comuniști din structurile de conducere ale statului. De exemplu, în prima parte a anilor ’90, România a stat sub semnul politicii promovate de F.S.N., un partid din care făceau parte foarte mulți simpatizanți ai vechiului regim în frunte cu Ion Iliescu. Acest fapt este întâlnit și în Bulgaria, întrucât foștii comuniștii nu părăsesc scena politică , în anul 1990 aceștia participând la alegeri sub forma Partidului Socialist Bulgar, obținând victoria. Astfel, putem spune ca procesul de democratizare și ulterior de consolidare a democrației nu a fost unul accelerat.

Procesul nu a fost unul accelerat și din cauza faptului că în unele țări comuniste, în anumite momente, opoziția parlamentară fragmentată nu a putut să facă față măsurilor autoritare ale guvernelor prin care erau încălcate clar prevederile constituținale și totodată subminat echilibrul dintre puterile statului. În acest sens, în Ungaria, coaliția formată din Fidesz și Forumul Democratic a hotărât ca Parlamentul să se reunească doar o dată la 3 săptămâni. Această măsură încalcă automat principiile parlamentarismului și ale echilibrului dintre puterile statului, întrucât legislativul nu mai putea de acum să exercite control politic asupra executivului.

În al doilea rând, analizând perioada anilor ’90, putem observa că în toate cele 3 state s-a realizat o alternanță la guvernare firească necesare pentru consolidarea noului regim politic, democrația. În România anului 1996, Emil Constantinescu devine președintele țării din partea Convenției Democrate Române, cel din urmă devenind și partidul de guvernământ al acestei perioade. Această situație este întâlnită și în celelalte două țări, deoarece în 1997 Partidul Socialist Bulgar părăsește guvernarea, puterea fiind preluată de reprezentantul Uniunii Forțelor Democratice, Petar Stoyanov. În Ungaria, la alegerile din 1994, Partidul Socialist revine în prim planul vieții politice, câștigând alegerile.

De asemenea, analizând principiile enunțate de Karl și Schmitter în lucrarea „Ce este…și ce nu este democrația ” (2002) , principii care conform autorilor trebuie să fie regăsite în fiecare stat care a optat pentru un regim democratic, putem trage concluzia că acestea sunt respectate în mare parte de cele trei țări post-comuniste analizate, Ungaria, Bulgaria și România. În acest sesns, în toate cele trei state au existat alegeri periodice organizate după anul 1989, făcându-și simțită prezența și alternanța la guvernare. Astfel, în statele pe care le-am analizat au fost desfășurate competiții electorale libere imediat după prăbușirea regimului comunist în 1989, soldate cu victoria unor partide, precum: Forumul Democratic în Ungaria, Frontul Salvării Naționale în România și Partidul Socialist în Bulgaria.

Totodată, perioada post 1989, având în vedere noua realitate politică, s-a caracterizat în toate cele trei țări și prin existența reprezentanților, un principiu enunțat de Karl și Schmitter, considerat vital pentru noile democrații în formare din Europa de Est. În toate cele trei state au fost organizate alegeri parlamentare prin care au fost desemnați reprezentanții cetățenilor. Din aceasta caracteristică evidențiată de cei doi autori, derivă automat un alt principiu care trebuie să fie îndeplinit de statele foste comuniste care au facut pasul spre un regim democratic, și anume prezența și participarea cetățenilor. Din acest moment, cetățenii participă activ la viața politică, alegându-și reprezentanții prin intermediul votului universal, astfel nefiind constrânși să aibă o singură variantă electorală așa cum se întampla în timpul regimului comunist. Cetățenii își vor schimba, de asemenea, preferințele electorale pe parcursul anilor 1990, făcându-și simțită prezența alternanța la guvernare. O ideea sugestivă în acest sens se referă la faptul că viața politică a României de-a lungul anilor ’90 a fost marcată de prezența a două mari partide: F.S.N.- ul care mai târziu s-a scindat și Convenția Democratică. Acest fapt a fost întâlnit și în Ungaria unde au alternat la guvernare partide, precum Partidul Socialist sau Alianța Civică, dar și în Bulgaria, stat care a funcționat sub guvernările Partidului Socialist sau Uniunii Forțelor Democratice.

BIBLIOGRAFIE

• Acemoglu, Daron, și Robinson, James. Economic Origins of Dictatorship and Democracy. Cambridge: Cambridge University Press, 2006.

• Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Șerban și Teodor, Pompiliu. Istoria României. București: Corint Educațional, 2014.

• Benoit, Kenneth. “Two Step Forward, One Steps Back: Electoral Coordination in the Hungarian Elections of 1998”. Dublin : Trinity College, 2001. http://kenbenoit.net/pdfs/twostepsPP.pdf

• Birch, Sarah, Millard, Frances, Popescu, Marina și Williams, Kieran. Embodying Democracy: Electroal System Design in Post-Communist Europe. Palagrave, 2002.

• Bucur, Ion. Anul 1990 – Partide, ideologii și mobilizare politică. București: Editura IRRD, 2014.

• Clark, William Robert, Golder, Matt, și Golder, Sona. Principles of Comparative Politics, 2nd ed., Capitolul 14 “Social Cleavages and Party Systems”. Washington D.C. : CQ Press, 2013.

• Lawson, Kay, Rommele, Andrea și Karasimeonov, Georgi. Cleavages, Parties and Voters: Studies from Bulgaria, the Czech Republic, Hungary, Poland and Romania. Praeger, 1999.

• Linz, Juan. “Presidential of Parliamentary Democracy: Does It Make a Difference?”. In Juan J. Linz și Arturo Valenzuela eds. The Failure of Presidentialism and Democracy. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1994.

• Molnar, Miklos. A Concise History of Hungary. Cambridge: Cambridge University Press, 2002.

• Rustow, Dankwart A. “Transitions to Democracy: Toward a Dynamic Model”. Comparative Politics, Vol. 2, No 3 (Aprilie 1970): 337- 363.

http://biblio.institutoelcano.org/docs/VVidapolitica/Acienciapolitica/3Democratizacion/Transicionpolitica/Rustow_TransitionstoDemocracy.pdf

• Saxonberg, Steven. The Fall: A comparative Study of the End of Communism in Czechoslovakia, East Germany, Hungary and Poland. Harwood Academic Publishers, 2001.

• Schmitter, Philippe C., și Karl, Terry Lynn. “Ce este…și ce nu este democrația”. Revista Română de Științe Politice, Nr 2-1, (2002): 4-17.

• Spirova, Maria. “Political Parties in Bulgaria: Organizational Trends in Comparative Perspective”. Party Politics, Vol. 11, No 5 (15 August 2005): 601-622.

• Taylor, Michael, și Herman, V.M. “Party Systems and Government Stability”. The American Political Science Review, Vol. 65, No 1 (Mar., 1971): 28-37.

https://www.econ.msu.ru/cmt2/lib/c/521/File/Party_Systems_and_Government_Stability.pdf

• Wittenberg, Jason. “The 1994 Hungarian Election in Historical Perspective”. In Gábor Tóka and Zsolt Enyedi (Eds.), The 1994 Elections to the Hungarian National Assembly. Berlin: Sigma, 1999.

Review this essay:

Name
Rating
Your review: (optional)

Latest reviews:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.