În conceperea lucrării de față s-a pornit... - Essay Marketplace

În conceperea lucrării de față s-a pornit…

ARGUMENT

În conceperea lucrării de față s-a pornit de la ideea că însușirea noțiunilor despre adejectiv în ciclul gimnazial poate fi considerat un demers destul de dificil atât în privința receptării ca parte de vorbire flexibilă dar şi în ceea ce privește interpretarea valorilor stilistice ale adjectivului.

Predarea limbii române în gimnaziu ocupă un loc important în programa disciplinei limba şi literatura română având o multitudine de obiective în urma atingerii cărora va rezulta un tânăr capabil să se adapteze cerințelor mediului social din care aparține cu un limbaj diversificat, o gândire logică și bogată. Demersul instructiv-educativ presupune o acţiune de dezvoltare a gândirii, de însușire de noi cunoştiinţe dar și de amplificare a capacității creatoare deținând totodată competențe de cunoaștere și aplicare corectă și conștientă a normelor gramaticale de scriere și vorbire a limbii române. Prin exprimarea printr-o formă personală a ideilor și a propriilor simțiri, elevii vor fi îndrumați să devină atât beneficiarii limbii dar și creatorii acesteia utilizând un limbaj precis, nunanțat, clar, dar mai ales corect din punct de vedere gramatical.

Limbajul lipsit de expresivitate, sărac înseamnă gândire o săracă şi ambiguă. Limba română, bine însuşită de către elevi, are rolul de orientare a tinerilor spre însușirea regulilor interne pe care limba le deține oferindu-le astfel cunoștințele teoretice referitoare la flexiunea limbii române, la modalitațile de combinare a cuvintelor în diferite enunțuri, la topica și punctuația diferitelor elemente precum și valoarea stilistică a părților de vorbire. Fiind un mijloc de comunicare și de expresie, copiii incep însușirea limbii încă din primii ani de viață iar școala asigură continuarea învățării începute în familie, profesorul urmărind însușirea cât mai corectă a informațiilor despre limba română. Limba şi literatura română, ca disciplină de studiu, reprezintă unul dintre factorii esențiali pentru dezvoltarea competenţei de comunicare aceasta nefiind posibilă fără formarea capacităţii de exprimare orală şi scrisă. Prin studierea morfologiei, elevii vor fi dirijați spre a cunoaște legile interne care sunt specifice limbii noastre. Însușirea corectă a noțiunilor specifice limbii române revine, mai ales, profesorilor din gimnaziu când accentul se pune mult mai bine pe cunoașterea aspectelor principale de morfologie specifice celor zece clase gramaticale.

Lucrarea de față își propune evidențierea importanței studierii adjectivului în gimnaziu pentru formarea capacității de comunicare corectă și eficientă efectuând diferite operații ale gândirii precum sinteza, analiza, generalizarea sau comparația. Atât predarea cât și învățarea morfologiei se realizeaza în cadrul procesului instructiv-educativ pe baza sistemului concentric care urmărește eșalonarea cunoștințelor , reluarea acestora în vederea completării fiecărei noțiuni gramaticale urmărindu-se formarea deprinderilor elevilor de a le recunoaște, analiza și de a le aplica corect în vorbire și în scris.

De asemenea, lucrarea are ca principal scop evidențierea rolului pe care aplicarea metodelor didactice îl joacă în însuşirea corectă şi eficientă a categoriilor gramaticale specifice adjectivului precum şi a valorilor expresive ale acestuia în dezvoltarea capacităţilor de exprimare scrisă şi orală. Prin utilizarea echilibrată a metodelor tradiţionale şi moderne se dezvoltă capacitatea intelectuală a elevilor, conducând la formarea unor competenţe de utilizare a limbii române ca mijloc de exprimare şi înţelegere a realităţii dar și îmbunătățirea relaţiei de comunicare cu semenii.

Alternând metodele tradiţionale cu metodele moderne, se va putea observa o creştere a randamentului şcolar al elevilor, aceştia însuşindu-şi în mod eficient cunoştiinţele despre adjectiv. Se va constata de asemenea, un progres în identificarea valorilor stilistice ale acestei părţi de vorbire, elevii stăpânind un limbaj mult mai expresiv.

Lucrarea este structurată in patru capitole . Primul capitol intitulat, „Aspecte teoretice privitoare la adjectiv în limba română”, are în vedere abordarea subiectului principal al temei, adjectivul, atât din perspectivă diacronică cât şi sincronică fără a neglija precizările personale referitoare la această parte de vorbire. S-a urmărit definirea adjectivului, clasificarea ac estuia după diferite criteria, prezentarea categoriilor gramaticale, a funcțiilor sintactice dar și a valoarile stilistice specific.

Capitolul al II-lea „Rolul programei şcolare şi a manualelor şcolare în proiectarea lecţiei despre adjectiv” urmăreşte felul în care manualele alternative tratează adjectivul în raport cu programa şcolară în vigoare şi rolul acestor documente în proiectarea demersului didactic precum şi identificarea celei mai eficiente formule de organizare a lecţiilor de predare şi însuşire a noilor cunoştinţe despre adjectiv precum şi a lecţiilor de evaluare.

Capitolul al III-lea, „Metode şi procedee utilizate în predarea-învăţarea-evaluarea noţiunilor despre adjectiv” tratează avantajele şi limitele aplicării metodelor tradiţionale şi moderne în predarea, învăţarea şi evaluarea noţiunii de adjectiv in ciclul gimnazial. Principalul obiectiv al lucrării constă în identificarea celor mai eficiente modalităţi de însuşire temeinică a cunoştinţelor despre adjectiv prin aplicarea celor mai relevante strategii de predare, învăţare şi evaluare îmbinând metodele tradiţionale (conversaţia, observaţia, demonstraţia, exerciţiul, lucrul cu manualul) cu cele moderne (brainstormingul, problematizarea, ciorchinele, mozaicul, jocurile de „spargere a gheţii”). Acest obiectiv va fi atins în urma parcurgerii studiului practic cuprins in Capitolul IV, „Studiu practic/ experimental- Eficienţa şi rolul metodelor activ-participative tradiţionale şi moderne reflectată în cele trei procese didactice în cadrul claselor de nivel mediu”, în carul căruia se va urmări urmări eficienţa şi rolul metodelor activ-participative tradiţionale şi moderne reflectată în cele trei procese didactice în cadrul claselor de nivel mediu.

Obiectivele cercetării vizează sporirea eficienţei formative a învăţării gramaticii la clasele V- VII şi stimularea interesului elevilor pentru această materie prin aplicarea metodelor active, împletite cu cele tradiţionale precum şi înarmarea elevilor cu tehnici de învăţare pentru o asimilare ritmică permanentă şi sistematică a cunştinţelor.

Lucrarea urmăreşte valorificarea experientei didactice acumulate la catedra cercetarea având ca scop identificarea unor modalitati de ameliorare a procesului instructiv-educativ. Cadrul didactic conduce elevul spre conştientizarea posibilităţilor de utilizare a limbii oferindu-i instrumentele necesare accentul fiind pus nu pe memorarea noţiunilor, ci pe capacitatea de a le aplica. Acest lucru se realizeaza cu ajutorul metodelor activ-participative determinând o învăţare activă care conduce spre un interes crescut faţă de conţinut implicit faţă de adjectiv

I. Aspecte teoretice privitoare la adjectiv în limba română

I.1. Adjectivul – concept, definiție

Aspecte definitorii

Din Gramatica limbii române, I, Cuvântul, aflăm că adjectivul reprezintă ,,clasa unităţiilor flexibile subordonate substantivului, acordându-se cu acesta şi limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice“ .

Theodor Hristea, în lucrarea Sinteze de limba română, consideră că adjectivul este ,, o parte de vorbire dependentă de un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz. În plus, adjectivele au grade comparaţie“ .

Lucrarea Mioarei Avram, Gramatica pentru toţi definește adjectivul ca fiind ,, partea de vorbire flexibilă care exprimă o însuşire calitativă sau cantitativă a unui obiect, referindu-se la substantivul care denumeşte acest obiect şi acordând-se cu el (sau cu un substitut al lui)“ .

Limba română – algoritmii analizei gramaticale ,lucrarea lui Ioan Dănilă, subliniază proveniența termenului din lat. ad (pe lângă) și iectum (așezat) oferind adjectivului definiția următoare: ,,partea de vorbire flexibilă care exprimă însuşirea unui obiect gramatical“ . Autorul susține că marcile lexico-formale (stă, de regulă, pe lângă un substantiv, cu care se acordă în gen, număr şi caz; are grade de comparaţie; poate prelua articolul hotărât enclitic al substantivului, când acesta este postpus; este, de regulă, atribut adjectival) dar și marca semantică (arată însușiri ale obiectelor), reprezintă marcile de identificare ale adjectivului .

„În limba română, termenul a pătruns din fr. adjectif şi a rămas în gramaticile europene ca o dovadă a predominării criteriului sintactic funcţional în definirea clasei pe care o reprezintă.“

Fiind o partea de vorbire flexibilă cu înţeles lexical deplin, adjectivul exprimă însuşiri, calităţi şi caracteristici ale obiectelor. Se impune menționarea faptului că adjectivul apare în vorbire doar făcând referire la un obiect prezent sau implicit.

I.2. Clasificări ale adjectivului

Calasificarea adjectivului a cunoscut de-a lungul timpului mai multe variante, aceasta realizându-se în funcție de diferite criterii: după conținut, după formă sau după flexiune.

După conținut, se disting următoarele categorii de adjective:

1. Calificative (propriu-zise sau descriptive) – exprimă diverse caracteristici ale obiectelor denumite (mare, tare, bun,dulce, iute, generos, calm);

2. Determinative – provenite din pronume ( eleva mea, el însuși, băiatul acesta, niciun copil, fiecare individ) sau numeral (doi elevi, ambii copii, efort înzecit, primul gând);

3. Categoriale – caracterizează și încadrează într-o anumită clasă referentul pe care îl denumește substantivul (triunghi isoscel, divizor comun) neavând grade de intensitate și nu pot fi substantivizate sau adeverbializate.

Adjectivele calificative pot fi clasificate după formă astfel:

1. Simple – alcătuite doar dintr-un termen (vesel,mic ,bun,moale,subțire, mare, generos,negru, bătrân etc.);

2. Compuse – alcătuite cel puțin doi termeni alăturați cu cratimă ori sudați (cumsecade, atotștiutor, latino-american, albe-argintii etc.).

Conform DOOM2 , adjectivele calificative compuse se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Într-un cuvânt se scriu:

• adjectivele sudate din termeni care există şi individual, alcătuite din:

o adjectiv+adjectiv (își schimbă forma doar ultimul component): rozalb;

o adjectiv+substantiv: pursânge (invariabil);

o adverb+adjectiv (provenit uneori din participiul unui verb compus): binecuvântat, binemeritat, binevoitor, clarvăzător, preafericit

o prepoziţia a + tot/toate + adjectiv: atotputernic, atoateştiutor;

o – prepoziţie + substantiv sau adjectiv: cuminte, deplin;

o substantive (uneori provenit din adjectiv) + adjectiv: răufăcător, răuvoitor;

o – izolări de propoziţii: cumsecade;

• adjectivele neologice care au în alcătuirea lor elemente de compunere: aeroportuar, cronofag, electrocasnic, sociocultural;

• adjective formate din adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, smodificându-şi formadoar ultimul element (cehoslovac=din fosta Cehoslovacie, dacoromân=românesc din Dacia), precum şi unele adjective asemănătoare împrumutate (galoromanic, retroroman);

• adjectivele la forma negativă compuse cu adverbul mai intercalat între prefixul ne- şi adjectiv: nemaiauzit, nemaivăzut.

Cu cratimă se scriu adjectivele compuse nesudate alcătuite din:

• adjectiv + adjectiv, modificându-şi forma ultimul component (bun-platnic, instructiv-educativ), ambele componente – (mingi) albe-argintii, (poame) dulci-acrişoare – sau invariabile: (televizoare) alb-negru;

• adjectiv invariabil (care indică o culoare) + adverb (uneori provenit din participiu) exprimând o nuanţă: (bluză/bluze) roșu-închis, galben-deschis;

• adjectiv +/- vocala de legătură o + adjectiv,modificându-şi forma doar ultimul component (francez-englez, greco-catolic,), sau alte adjective împrumutate: austro-ungar, indo-european;

• adverb + adjectiv cuvântul format având o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: aşa-zis=pretins, bine-cunoscut=celebru;

• substantive care denumesc puncet cardinale + adjectiv: est-european, sud-estic;

• izolări de propoziţii/fraze: (meşter) drege-strică.

3. Locuţiuni adjectivale – grupuri de cuvinte, cu sens unitar care sunt sinonime cu un adjectiv și care se comportă în propoziții ca un adjectiv având cel mai des în componență o prepoziție și un substantiv: matematician de geniu(genial), tânăr în toată firea (matur), sătean de frunte (fruntaş), animal cu nărav (nărăvaş), obiecte de tot felul (felurite). Comportându-se ca un adjectiv, locuțiunile adjectivale pot primi articol demonstrativ (tânărul cel cu judecată) și pot avea grade de comparație (părinte foarte de treabă) unele având chiar ele sens de superlativ (prieten de milioane). În timp, unele locuțiuni adjectivale s-au contopit și au format adjective simple: cu+minte au format adjectivul cuminte.

Gramatica limbii române, volumul I, Cuvântul distinge, în funcţie de comportamentul morfologic şi de sens:

1. adjective propriu-zise în care sunt incluse şi participiile şi gerunziile acordate (chip senin, copac înflorit)

2. adjective pronominale (această casă, fratele meu, altă scrisoare; orice individ)

3. adjective cantitative ( trei compuneri).

În funcție de posibilitatea sau imposibilitatea schimbării formei în vederea acordului cu substantivul determinat, adjectivele se împart în:

1. adjective variabile sau flexibile (adjectivele care își schimbă forma în timpul flexiunii);

2. adjective invariabile sau neflexibile (adjectivele care nu își schimbă forma în timpul flexiunii).

1. Adjectivele variabile îşi modifică forma în vorbire în funcţie de genul, numărul şi cazul substantivului determinat având pentru neutru aceeaşi formă cu masculinul singular şi cu femininul la plural, iar pentru genitiv / dativ singular, feminin, nearticulat aceeaşi formă cu pluralul feminin nearticulat.

După numărul de forme diferite, adjectivele variabile au fost distribuite în clase flexionare:

• Clasa adjectivelor cu patru forme flexionare cuprinde:

– adjectivele care au o formă pentru masculin singular la toate cazurile, una pentru feminin singular N-Ac, una pentru masculin plural la toate cazurile şi una pentru feminin singular G-D şi plural la toate cazurile: scump-Ø, scump-ă, scunp-i,scump-e.

frumos-Ø, frumoas-ă, frumoș-i, frumoas-e

• Clasa adjectivelor cu trei forme flexionare cuprinde:

– adjectivele care nu deosebesc genul la plural : roșu-Ø,roși-e,roșii,

larg-Ø,larg-ă,larg-i

– adjectivele care nu deosebesc numărul la feminin, cum sunt cele derivate în –tor (silitor-Ø ,silitoar-e,silitor-i,silitoar-e)şi adjectivele terminate în -âu[îŭ], -eu[eŭ]

(lălâu-Ø, lălâi-e,lălâ-i, lălâ-i)

– adjectivul neobișnuit, june, cu o singură formă pentru masculin singular şi feminin plural (jun-e,jun-ă, jun-i, jun-e)

• Clasa adjectivelor cu două forme flexionare cuprinde un număr mai redus de adjective:

– adjective care nu disting genul (mar-e, mar-e, mar-i, mar-i)

– adjective care nu disting numărul (gălbu-i, gălbui-e,gălbui-Ø,gălbui-Ø)

– adjective cu o singură formă pentru masculin singular şi plural şi feminin G-D şi plural: (vechi-Ø, vech-e,vechi-Ø, vechi-Ø)

Printre adjectivele variabile se pot identifica și o serie de adjective defective de anumite genuri sau de număr, reducând numărul formelor, clasa flexionară nefiind modificată în vreun fel.

2. Adjectivele invariabile nu îşi modifică forma în vorbire în funcţie de genul, numărul şi cazul substantivului determinat și nici nu pot fi articulate.

Totalitatea adjectivelor invariabile însumează un număr relativ restrâns, dar în creştere în limba actuală, prin apariția unor neologisme (atroce, perspicace,eficace). Un grup semantic bine reprezentat printre acestea este reprezentat de adjectivele care indică o culoare (bej-Ø, bej-Ø,bej-Ø, maro, gri, lila, grena-lucios, etc.) Tot în cadrul adjectivelor invariabile sunt incluse și locuțiunile adjectivale (foarte de treabă, de mai mare dragul). Adjectivele compuse din două adjective invariabile sunt, la rândul lor, invariabile (rochie roz-oranj).

I.3. Categorii gramaticale

I.3.1. Genul, numărul şi cazul

Categoriile gramaticale după care adjectivul își modifică forma sunt genul, numărul şi cazul în funcţie de care adjectivele se încadrează în variabile şi invariabile.

Genul, numărul şi cazul adjectivului sunt aceleaşi cu ale substantivului pe care îl determină (fustă albă, fuste albe, fustelor albe). Între cele doă părți de vorbire realizându-se o concordanţa formală numită acord. Opoziţiile formale de gen, număr, şi caz se realizează sintetic prin desinenţe şi alternanţe fonetice, dar și analitic, prin prepoziţii.

Genul este marcat prin desinenţe : -u (albastru). –ŭ semivocalic (maroniu), -e (limpede) şi Ø (vesel, vechi), pentru masculin; -ă (atentă, scurtă, tristă), -e (vioaie, veche) pentru feminin; pentru genul neutru adjectivele nu cunosc distincţii formale aceasta realizându-se prin opoziţia de singular masculin / plural feminin (scaun negru / scaune negre)

De asemenea, genul este marcat şi prin alternanţe fonetice (vocalice în radicalul adjectivelor): -e / -ěa (drept / dreaptă), o / ŏa (bucuros / bucuroasă), ă / e (rău / rea).

Numărul este marcat și el prin desinenţe: -i (negri), -ĭ semivocalic (cenuşiĭ), -i asilabic (atenţi, limpezi) şi –Ø (dragi, mici), pentru plural masculin dar și -e (negre, atente ), -i asilabic (limpezi), -ĭ semivocalic (cenuşiĭ) şi –Ø (vechi) pentru plural feminin iar la singular sunt desinenţele precizate la genul adjectivelor.

Opoziţia de număr este marcată şi prin alternanţe vocalice şi consonantice în radicalul adjectivelor.

Formele cazuale ale adjectivului au aceleaşi trăsături ca ale substantivului. Cazul este marcat prin: la G / D singular feminin –e (N / Ac rochie albă, G / D rochiei albe) şi –ĭ semivocalic (N / Ac: culoare castanie, G / D (unei) culori castanii) sau –i asilabic (N / Ac: durere mare, G / D (unei) dureri mari); pentru vocativ, la singular masculin: -e (scumpe amic),în cazul în care adjectivul precedă substantivul.

Declinându-se împreună cu substantivul determinat, adjectivul poate fi însoțit sau nu de articol hotărât enclitic. Când poziția ocupată este după substantivul determinat nu primește articol hotărât enclitic (copilul silitor) chiar dacă substantivul este articulat (un copil silitor). Poate să primescă articol enclitic atunci când stă înaintea substantivului (silitorului copil).

,,Articolul afectează deci flexiunea adjectivului în condiţii precise de topică şi aduce o informaţie semantico – gramaticală care priveşte substantivul – centru de grup, individualizând obiectul, şi nu calitatea (frumosul băiat = băiatul frumos).“

Poziționat după substantivul determinat, adjectivul poate primi articolul demonstrativ chiar dacă substantivul este articulat sau nu:

masculin

singular plural

N-Ac elevul silitor( cel silitor) elevii silitori (cei silitori)

G-D elevului silitor (celui silitor) elevilor silitori (silitori)

feminin

singular plural

N-Ac eleva silitoare ( cea silitoare) elevele silitoare (cele silitoare)

G-D elevei silitoare(celei silitoare) elevelor silitoare(celor silitoare)

masculin

singular plural

N-Ac (un) elev silitor (nişte) elevi silitori

G-D (unui) elev silitor (unor) elevi silitori

feminin

singular plural

N-Ac (o) elevă silitoare (nişte) eleve silitoare

G-D (unei) eleve silitoare (unor) eleve silitoare

Adjectivul poate primi articol hotărât enclitic când se află în fața unui substantiv, nearticulat atunci când substantivul este nearticulat sau are articol nehotărât:

masculin

singular plural

N-Ac silitorul elev silitorii elevi

G-D silitorului elev silitorilor elevi

feminin

singular plural

N-Ac silitoarea elevă silitoarele eleve

G-D silitoarei eleve silitoarelor eleve

masculin

singular plural

N-Ac (un) silitor elev (nişte) silitori elevi

G-D (unui) silitor elev (unor) silitori elevi

feminin

singular plural

N-Ac (o) silitoare elevă (nişte) silitoare eleve

G-D (unei) silitoare eleve (unor) silitoare eleve

,,Între adjectiv şi substantivul determinat este o legătură aşa de strânsă, încât forma articulată a unuia poate preciza cazul celuilalt. De exemplu: în construcţiile,, prietenului bun“ sau ,, prietenei bune“, adjectivul, deşi nu primeşte articolul hotărât –lui sau –i, este la cazul genitiv sau la dativ, ca şi substantivul pe care îl însoţeşte, aşa cum în construcţiile ,, bunului prieten“ sau ,, bunei prietene“ substantivul, deşi nu primeşte articolul –lui sau – i este la cazul genitiv sau la dativ.“

O altă marcă analitică are în vedere posibilitatea (destul de rar) ca adjectivul să primească prepoziție, numai pentru cazul acuzativ (De mic îl știu.).

I.3.2.Gradele de comparaţie

Gradele de comparaţie reprezintă formele luate de adjectiv pentru a arăta în ce măsură un obiect are o însuşire în raport cu alte obiecte ori alte momente ale existenţei aceluiaşi obiect.

,,Categoria intensităţii, numită tradiţional categoria comparaţiei reprezintă, în grupul nominal, particularitatea specifică a adjectivului faţă de substantiv şi pronume şi priveşte semantic adjectivul, iar în grupul verbal, adverbul.“

Intensitatea însușirii exprimate de adjectiv poate comparabilă (adjective comparabile) însă există și adjective a căror intensitate a însușirii nu poate fi comparabilă (adjective necomparabile).

Adjectivele comparabile au trei grade de comparație care sunt exprimate cu ajutorul mărcilor gramaticale antepuse dar și prin diferite mijloace expresive:

1. Gradul pozitiv;

2. Gradul comparativ (de egalitate, de superioritate, de inferioritate);

3. Gradul superlativ (relativ și absolut).

1.Gradul pozitiv arată că adjectivul exprimă calitatea (însușirea) unui obiect, fără a fi raportată la alt obiect sau la același obiect în diferite împrejurări. Acest grad de comparaţie reprezintă reperul față de care se stabilește o comparație sau punctul de reper faţă de care se stabilesc celelalte grade de comparație. Din punct de vedere al formei adjectivul nu este modificat de prezenţa niciunei mărci de intensitate (cumsecade,urât, bun).

Uneori, adjectivele aflate la gradul pozitiv pot fi însoțite de articolele cea, cel,cele, cei. ( fata cea bună, băieții cei frumoși).

2. Gradul comparativ arată că adjectivul exprimă calitatea (însuşirea) unui obiect prin raportare la însuşirea unui alt obiect sau aceluiași obiect într-un alt moment al existenţei sale.

Gradul comparativ exprimă însușirea (calitatea) într-un grad mai mare, egal sau mai mic față de cea a altui obiect sau a aceluiași obiect în diferite împrejurări.

Se pot identifica astfel, trei forme ale comparativului:

-Comparativ de superioritate – este alcătuit din gradul pozitiv al adjectivului precedat de adverbul mai indicând gradul mai ridicat al însuşirii atribuite unui obiect (mai cumsecade,mai urât, mai bun). Legătura cu cel de-al doilea termen se realizează prin decât şi ca.

-Comparativ de inferioritate – este alcătuit din adverbele mai puţin şi adjectivul la gradul pozitiv indicând gradul mai redus al însuşirii unui obiect (mai puţin cumsecade, mai puţin urât, mai puțin bun). Legătura cu cel de-al doilea termen se realizează tot prin cuvintele decât şi ca.

-Comparativ de egalitate – se realizează cu ajutorul locuţiunilor adverbiale la fel de, tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de antepuse adjectivului la gradul pozitiv, indicând evaluarea intensităţii însuşirii ca fiind egală cu aceeași însuşire a altui obiect sau a aceluiaşi obiect în situații diferite (la fel de cumsecade, la fel de urât, tot atât de bun). Reperul comparaţiei este introdus atunci când este o parte de propoziție prin ca şi ca şi, cât şi cât şi şi prin (pre)cum, după cum, întocmai cum şi cât în cazul în care este o prepoziţie.

-Gradul superlativ –indică faptul că adjectivul exprimă însuşirea (calitatea) unui obiect la gradul cel mai scăzut sau cel mai înalt.

Gradul superlativ poate fi:

a) superlativ relativ – când acest grad al însuşirii se raportează la alt obiect sau la acelaşi obiect în circumstanţe diferite.

Superlativul relativ este de două feluri:

– de superioritate – format din articolul demonstrativ şi adverbul mai + adjectiv la gradul pozitiv (cel mai cumsecade, cel mai urât, cel mai bun);

– de inferioritate – format din articolul demonstrativ şi adverbele mai şi puţin + adjectiv la gradul pozitiv (cel mai puţin cumsecade, cel mai puţin urât, cel mai puțin bun).

b) superlativ absolut – când exprimă cel mai înalt grad al însuşirii unui obiect fără ca aceasta să fie comparat cu însușirea altui obiect. Acest grad este format din asocierea adverbelor foarte, tare,prea cu forma de pozitiv a adjectivului. Se poate identifica de asemenea, o formă ce exprimă superioritatea (foarte cumsecade,foarte urât, foarte bun) și alta care exprimă inferioritatea (foarte puțin cumsecade, foarte puțin urât, foarte puțin bun).

Atunci când se exprimă prin alte forme, superlativul absolut primește valori mai expresive. Aceasta se poate reliza prin:

-repetarea adjectivului (Am dat peste o pădure mare, mare.)

-adverbe sau locuțiuni adverbiale legate prin prepoziţia de de adjectiv: grozav de, extraordinar de, extrem de, neînchipuit de, minunat de, etc.( extraordinar de cumsecade, nemaipomenit de urât, extrem de bun).

-adjectiv cu valoare afectivă şi legate de regent prin de ( frânt de obosit ).

– expresii în care adjectivul este însoțit de un substantiv (inteligent foc, singur cuc).

-repetarea și lungirea unei consoane sau vocale: (miiic, buuun) sau chiar despărțirea în silabe (u-rât).

– cuvinte formate prin derivare (rarisim, supraîncărcat, ultrasensibil, arhicunoscut).

În cadrul adjectivelor necomparabile intră acele adjective care nu sunt compatibile cu gradele de comparație.

”În această tipologie se înscriu în primul rând adjectivele pronominale şi numerale, ca şi adjectivele provenite din gerunziul unor verbe, la care ideea de acţiune în desfăşurare este mai intensă decât cea de calitate (nu se întâlnesc contexte ca: ţigară foarte fumgândă).”

Alte adjective fără grad de comparație:

-adjective care la origine sunt deja la un grad de comparație (maxim, inferior, suprem,major, exterior).

-adjective care prin sensul lor nu permit comparația (mort, viu, unic, etern).

Adjectivele precizate mai sus nu au grade de comparație deoarece ,,sunt ele însele alte grade decât pozitiv şi, dacă vorbitorii le includ din nou în opoziţia de grad, înseamnă că semnele de comparaţie sau de intensitate, pe care le conţin, au slăbit ori s-au neutralizat prin uzură.“

I.3.3. Funcții sintactice

”Pentru adjectiv, calitatea de adjunct este ceea ce îl defineşte. El poate juca rolul de atribut în grupul nominal şi de nume predicativ sau element predicativ suplimentar în grupul verbal.”

Când este component al grupului nominal, adjectivul apare mereu ca adjunct şi niciodată în calitate de centru, îndeplinind funcţia sintactică de atribut adjectival (priveam venind o fată frumoasă.)

Când este component al grupului verbal, adjectivul are funcţia sintactică de nume predicativ (A devenit atent cu părinții.) sau de element predicativ suplimentar (Copiii veneau fericiți spre casă).

Având calitatea de adjunct al grupului verbal, adjectivul poate îndeplini şi alte funcţii sintactice:

– complement indirect ( Din alb, tricoul a devenit negru.)

– complement circumstanțial de timp (De tânără și-a pierdut părinții.)

– complement circumstanţial de cauză ( Râdeam de fericită.)

– complement circumstanţial de mod comparativ: (Fântâna este mai mult lată decât adâncă.)

– complement circumstanţial de relaţie (De deșteaptă, este deșteaptă.)

– complement circumstanţial opoziţional: (În loc de galben, soarele era roșu.)

– complement circumstanţial cumulativ: (Pe lângă roșii, a cumpărat și galbene.)

– complement circumstanţial de excepţie: (Urmărisem toate filmele, afară de indiene.)

De reținut este faptul că, spre deosebire de substantiv, adjectivul în vocativ care însoțește un substantiv are funcția sintactică de atribut adjectival .(Vino, dragă primăvară!)

I.4. Ortografia adjectivelor

Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, Ediția a II-a revăzută și adăugită, notează pentru adjectiv următoarele norme ortografice, ortoepice și morfologice:

”1. Adjectivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la plural nearticulat cu doi i, iar la forma articulată cu trei i: cercel argintiu, cercei argintii, argintiii cercei.

2.La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, cutaneu, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu pluralul nearticulat: note bune, speranțe mari, infecții cutanee, acestei note bune, mari speranțe, infecții cutanee, iar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât –i la genitiv-dativul nearticulat: bunei note, marii speranțe.

3.La femininul adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în –iu (argintiu, pustiu), genitiv-dativul singular nearticulat este de asemenea identic cu pluralul nearticulat: întinderi pustii,acestei întinderi pustii, dar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotarât –i la nominativ-acuzativul singular nearticulat: pustiei întinderi.

4.Adjectivul drag (inclusiv substantivizat) are la feminin plural (și la genitiv-dativ singular nearticulat) forma dragi, articulat dragile (fete dragi,dragile mele, nu drage, dragele; dar ultimele, nu ultimile); forma dragă se folosește în adresarea atât pentru feminin, cât și pentru masculin.

5.La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu și fără alternanța o (accentuat) –oa în ordinea de preferință !analoagă/analogă, !omoloagă/omologă, în timp ce la altele nu admite forme cu oa (barocă,echivocă).

6.Adjectivele terminate la masculin singular în –uos au femininul singular în –uoasă (respectuoasă, somptuoasă) și plural în –uoase (respectuoase, somptuoase).

7.La adjectivele terminateîn –uu, norma actuală recomandă în continuare pronunțareafinalei ca hiat: m.sg. ambiguu (-gu-u), f. ambiguă (-gu-ă), f.pl. ambigue (-gu-e), dar m. pl. ambigui (-gui).

8.Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puțin, tot) au la genitiv-dativ plural desinența pronominală –or: anumitor; acestea, precum și destul, divers, felurit,numeros, pot exprima la plural valoarea de genitivprintr-o construcție cu prepoziția a, iar pe cea de dativ – cu prepoziția la, ambele +acuzativul , ca și numeralele (votul a zece/a numeroși parlamentari).

9.Adjectivele invariabile au aceeași formă la toate cazurile/genurile/numerele, printre acestea numărându-se adjectivele cu finala –ce: atroce, eficace, motrice, perspicace.

10.Unele adjective vechi și mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că și adjectivele în cauză ar fi ”neutre”, chiar dacă au la singularforma de !masculin, iar la plural, dacă au, formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen.”

În DOOM II, 2005, sunt specificate o serie de adjective noi precum neoliterar, heliomarin, cronofag, aeroportuar, sociocultural, autocopiativ (neologice) sau sârbo-croat, rău-platnic, albe-argintii, bun-platnic, anglo-normand, ceho-slovac.

În ceea ce privește accentuarea sunt evidențiate adjective cu dublă accentuare precum:

antic și antic, precaut și precaut, candid și candid, mobil și mobil, firav și firav, gângav și gângav, jilav si jilav, gingaș și gingaș,intim și intim.

De asemenea, sunt specificate o serie de adjective neologice recente care au fost adaptate ortografiei românești:

– privat – particular, individual;

– permisiv – tolerant;

– neadecvat – nepotrivit, necorespunzător, inadecvat;

– managerial – referitor la poziția de conducere;

– ludic – referitor la joc;

– instant – care se prepară repede;

– fervid – arzător, strălucitor

– exiguu – exigent

– disco – despre muzică

– afro – referitor la părul încrețit

– carbogazos

Sunt menționate și adjective neologice recente neadaptate ortografiei românești:

– cool (familiar) – mișto, marfă

– country – muzică din folclorul american, devenită stil în muzica ușoară contemporană

– single – singur

– open – competiție deschisă oricărei categorii de sportivi

– fair – drept, corect

– full- time – tot timpul

– horror – de groază

– second hand – utilizat, folosit

Greșeli frecvente în folosirea adjectivelor:

-utilizarea gradelor de comparație la adjectivele care nu au grade de comparație deoarece

exprimă o însușire ce nu poate fi comparată sau sunt comparative sau superlative la origine;

– ortografierea adjectivelor care se termină la singular în –u vocalic și –iu și care fac pluralui în –i și –ii (negrii pantaloni nu negri pantaloni, propriii elevi nu proprii elevi)

– construirea unei forme de feminin plural pentru adjectivul drag care are doar trei forme: drag, dragă, dragi.

I.5. Conversiunea adjectivului

,,Una din caracteristicile cele mai izbitoare ale limbii actuale este tendinţa teoretic nelimitată de a forma cuvinte noi ori de câte ori se simte nevoia. Şi nevoia se simte necontenit graţie activităţii imense care se desfăşoară în toate domeniile vieţii şi are drept rezultat crearea unui numar din în ce mai mare de noţiuni.“

Adjectivul constituie o sursă de îmbogăţire pentru substantiv şi adverb şi aceasta se realizează prin conversiune şi derivare.

Substantive provenite din adjective

Conversiunea adjectivuvelor în substantive este destul de productivă deoarece se pot obține două substantive dintr-un singur adjectiv realizându-se prin:

-articulare cu articol hotărât şi nehotărât (Tânăra observă un călător apropiindu-se.)

– asocierea cu un cuvânt din clasa determinaţilor (Acești tineri au primit premii.)

-plasarea adjectivelor precedate de prepoziţii în context substantival

ex. Au împărțit daruri la plâgăcioşi.

-ataşarea mărcilor de vocativ -ule şi -o unor adjective (Adu-mi flori, drăguțule!)

-elipsa termenului determinat dintr-un grup de cuvinte fix: (pătlăgică)roşie, (animale) nevertebrate. Acest procedeu este un mod de formare a multor termeni tehnici: rădăcinoase, vertebrate, explosiv, etc.

Adjectivele care se substantivizează au în propoziţie funcţiile sintactice ale substantivului.

De asemenea, se pot forma substantive de la adjective și prin derivare cu sufix ca în exemplele: asprime, dulceață, frumuseţe, fierbințeală, mândrie, etc..

Adverbe provenite din adjective

1. Conversiunea adjectivale în adverb este un mijloc de îmbogăţire a vocabularului des întâlnit în limba română.

Devin adverbe în special adjectivele calificative de uz general (copil frumos / pictează frumos), cu excepţia unora precum: bun, abordabil, bătrân, sărac, vechi, etc., care, din punct de vedere semantic, nu sunt compatibile cu adverbializarea.

Adjectivele trec, prin conversiune, în clasa adverbelor de mod atunci când arată caracteristica unei acţiuni sau a unei însuşiri, exprimate de alt adjectiv. Adjectivele folosite cu valoare de adverb devin părţi de vorbire neflexibile.

Adverbele derivate direct de la adjective se regăsesc în număr mic: chiorâş, repeziş, destoiniceşte, etc. Adverbele formate cu sufixul -eşte au de regulă, un corespondent adjectival în -esc; de aici şi posibilitatea de a forma aceste adverbe prin schimbare de sufix (bătrânesc – bătrâneşte; femeiesc – femeieşte)

I.6. Valoarea stilistică a adjectivului

Charles Bally consideră faptul că stilistica reprezintă știința care vizează ”studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice, din punctual de vedere al conținutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sesibilitate prin limbaj și acțiunea faptelor de limbă asupra sensibilității”. Pe de altă parte, Iorgu Iordan precizează in Stilistica limbii române faptul că stilistica estetică cuprinde ”mijlocele lingvistice folosite de un scriitor (sau orator) pentru a obține anumite efecte de ordin artistic.”

În lucrarea sa, Adjectivul în limba română. Structură şi evoluţie , Mihaela Găitănaru menționează că „ sunt două accepţii principale: una funcţională, care se referă la raporturile dintre limba română literară şi stilurile ei funcţionale (distribuţia, diferenţa de utilizare a unor adjective în limbajul standard şi în stilurile funcţionale; reflectarea la nivelul adjectivului a raportului dintre limbajul popular şi cel cult, etc.); una artistică, ce surprinde relaţia dintre stilurile neartistice şi stilul beletristic (poetic), care, în esenţă, este un stil individual. Fiecare stil, la fiecare nivel al limbii (fonetic, lexical, sintactic şi semantic) funcţionează dupa un anumit cod, existând trei atitudini faţă de acesta: respectare, supralicitare, deviere.“

Tudor Vianu susține că stilul aparține scriitorului reprezentând ”ansamblul notațiilor pe care el le adugă expresiilor sale transitive și prin care comunicarea sa dobândește un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu-zis artistic.”

În studiul său despre stilistica substantivului, Eugen Câmpeanu precizează că ”stilistica părților de vorbire trebuie să se afle în permanent legătură cu valorile gramaticale ale acestora, fără însă a suprapune stilistica gramaticii.”

Esența limbajului artistic constă în utilizarea figurilor de stil și a procedeelor stilistice ca fiind mijloace prin care sensul unui cuvânt, neutru din punct de vedere expresiv, se modifică ori se îmbogățește. Contextul stilistic dar și intenția scriitorului sunt cele care determină această transformare a cuvintelor obișnuite introducându-le în limbajul artistic. Figurile de stil reprezintă componente ale dimensiunii stilistice a unui text lingvistic, puncte de origine pentru marcarea stilistică a acestuia.

Una dintre cele mai complexe figuri de stil fiind și cea mai des utilizată dar și cea mai cunoscută, având un rol important în sporirea expresivității unei comunicări este epitetul. Cuvântul epitet (fr. épithète, lat. eptihetum, gr.epitheton – cuvânt adăugat) desemnează o figură de stil care constă în alăturarea unui cuvânt calificativ lângă altul, în scop estetic. Este figura de stil ce constă în alăturarea unui determinant expresiv pe lângă un substantiv ori un verb, determinant ce evidențiază o însușire neobișnuită a obiectului sau acțiunii.

Din punct de vedere gramatical, epitetele sunt de cele mai multe ori adjectivale acestea apărând sub mai multe forme:

-epitet ornat: (prăpastia măreață);

-epitet personificator (vântul sperios);

-epitet hiperbolic (”Gigantică poart-o cupolă pe frunte”);

-epitet apreciativ (privirea-i caldă);

-epitet cromatic (fluturi argintii);

-epitet sinestezic (”O pictură parfumată”)

Dupa forma, epitetele sunt:

– simple (“glas domol”)

– duble (“Vesela,verde câmpie”)

– triple (“cu doi ochi ca doua basme mistice, adânce, dalbe”).

„Epitetul este acea parte de vorbire…care determină, în lucrurile sau acţiunile exprimate printr-un substantiv sau verb însuşirile lor estetice, adică acelea care pun în lumină felul în care le vede sau le simte scriitorul şi care au rămas un răsunet în fantezia şi sensibilitatea cititorului.“

Pe lângă epitet, adjectivul dar și locuțiunile și expresiile adjectivale sunt antrenate și în cadrul altor figuri de stil precum:

– comparația (albi ca iarna si posomorati ca vremea rea, rușinos precum o fată mare);

– hiperbola (lung cât o zi de post);

– metafora (ruptă din lună);

– repetiția (fată frumoasă, frumoasă);

– inversiunea (sălbatică splendoare);

– enumerația (“Biserica-n ruină / Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână”);

– antiteza (eu săracă, tu bogat);

– personificarea (”sălciile triste);

– oximoronul (”dureros de dulce”).

Un procedeu deosebit de sugestiv îl constituie repetiţia fonologică: aliteraţia şi asonanţa. Aliteraţia este figura de stil care constă în repetiţia unor consoane, cu efect eufonic, onomatopoeic sau expresiv. Asonanţa constă în repetiţia vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers. Cele două procedee de expresivitate artistică creează imagini auditive şi motorii cu ajutorul anumitor foneme. Sugestia muzicală este transmisă prin sunete, ritmuri şi rime. („Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştejită;/Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită”).

În Dicţionarul figurilor de stil al lui Gh.N.Dragomirescu mai găsim şi alte valori stilistice ale adjectivului precum adjuncţiunea- construcţia care constă în a pune în relaţie gramaticală cu un segment comun mai mulţi termeni ai enunţului : Iară noi ?noi, epigonii ?…Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte (Mihai Eminescu)

După cum este folosit în cadrul acestor figuri de stil, se poate observa că adjectivul propune o supramotivare a semnelor lingvistice, orice text literar e necesar să dispună de forţă de sugestie, adjectivul orientând această sugestie și oferă suportul semantic prin exprimarea însuşirilor.

Cu excepția adjectivelor caracteristice stilului științific dar și a celor pronominale sau cele provenite din adverbe, aproape toate adjectivele pot avea încărcătură stilistică pentru că „pun în valoare puterea de observaţie şi de reprezentare a scriitorului, direcţia gândirii şi a imaginaţiei lui, sentimentele şi impulsurile care îl stăpânesc (…) obţine prin epitetele sale relieful obiectelor pe care doreşte să le evoce în fantezia cititorului şi prin alegerea unora anumite, din câte ar fi fost posibile, exprimă care anume din trăsăturile realităţii a vorbit mai puternic închipuirii şi sensibilităţii lui.“ Încărcătura stilistică a epitetului şi a tropilor în general vine din posibilitatea lui de a imprima la nivelul limbajului reprezentările concrete, de întoarcere a limbii spre vârsta poetică, primitivă.

Caracterizându-se prin autonomie semantică şi funcţională, adjectivul contribuie la sporirea expresivităţii limbii noastre, oferind uzului figurat un material abundent. Prin expresivitatea lor sonoră, prin relevanţa acustică deosebită, multe adjective îmbogăţesc zestrea artistică a poporului nostru, desăvârşind funcţia estetică a limbii. Deoarece exprimă însușiri ale obiectelor (forme, culori, calități, dimensiuni etc.) adjectivul joacă un rol important în prezentarea sub formă artistică a realității utilizând cuvinte. Sub formă de modalite de exprimare artistică, este folosit cu precădere în realizarea scrierilor descriptive deoarece adjectivele sporesc expresivitatea textului, îi conferă originalitate, contribuind la prezentarea detaliată a cadrului. Adjectivul îşi realizează funcţia expresiv–estetică în strânsă legătură cu termenul determinat sau cu relaţiile contextuale, fiind prezent în descrieri literare precum pasteluri, portrete sau evocări. Mijloacele de construcţie folosite cu scopul formării efectului artistic sunt multiple şi diversificate, reprezentând corespondentul esenţei interioare a scriitorului.

II. Rolul programei școlare și a manualelor școlare în proiectarea lecției despre adjectiv

II.1. Noțiunea de adjectiv în programa școlară și în manualele alternative

”Programa școlară este un document care configurează conținutul procesului instructiv-educativ la o disciplină de învățământ. Programa indică obiectivele, temele și subtemele la fiecare disciplină, timpul afectat pentru fiecare dintre acestea.”

Urmărindu-se reformarea sistemului instructiv-educativ, Curriculum Național a suferit o serie de modificări în ultimii ani. Astfel că au fost adoptate prin Ordinul Ministrului Educației nr.4589/1999 manualele alternative, iar prin Ordinul Ministrului nr.5097/09.09.2009 a fost adoptată Programa de limba și literatura română pentru clasele V-VIII.

Review this essay:

Name
Rating
Your review: (optional)

Latest reviews:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.