INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII - Essay Marketplace

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1.Actualitatea temei

Așa cum știm, prezența copiilor cu nevoi speciale în învățământul de masă a început să devină un curent important. Partea mai puțin bună a acestui aspect este că sistemul nu a reușit să țină pasul cu acest fenomen social, iar cadrele didactice nu au beneficiat de pregătirea necesară gestionării copiilor cu nevoi speciale la clasă și întâmpină dificultăți ce țin pe de o parte de structura și infrastructura sistemului de educație care se poate rezolva la nivel de politici educaționale și pe de altă parte de pedagogia și psihopedagogia incluziunii copiilor cu nevoi speciale.

Educația incluzivă nu se referă doar la copiii cu dizabilități și nevoi speciale, ci la toți copiii, ne privește pe fiecare dintre noi deoarece îmbunătățește viața noastră și a copiilor noștri.

Copiii cu dizabilități nu sunt persoane needucabile. Ei au un potențial care trebuie explorat. În relația izolată dintre un terapeut și un copil, oricât de eficient ar fi terapeutul sau psihopedagogul, nu va reuși să scoată la lumină acele abilități ale copilului pentru că un copil, în mediul său natural se va dezvolta mult mai firesc, mai autentic decât într-un mediu izolat. Interacțiunea pe orizontală și direct cu personalul de specialitate, dar în egală măsură și felul în care copilul este expus transversal la stimulii unei școli cu copii de toate tipurile, determină dezvoltarea unor abilități care într-o interacțiune unilaterală nu se pot dezvolta.

Acești copii, dincolo de momentul când vor absolvi un număr de ani de școală sau un anumit ciclu școlar, nu vor trăi într-un mediu izolat. Ei vor trăi într-o comunitate, într-o societate, iar capacitatea lor de adaptare, de a trăi decent și autentic va fi mult redusă.

În acest moment în România există mai multe tipuri de raportare, din punct de vedere educațional, la copiii cu dizabilități. Excluziune- 11000 de copii aflați în afara oricărei forme de școlarizare, educație în școli speciale, educație integrată și educație incluzivă. Incluziunea nu înseamnă doar prezența fizică a unui copil într-o clasă de masă. Realitatea a demonstrat că prezența acestora în învățământul de masă reprezintă o formă individuală și săracă de integrare care ridică probleme atât dascălilor, cât și copiilor care nu se pot bucura de o participare reală și efectivă la actul educațional.

Din punct de vedere legislativ se poate observa o evoluție clară la nivel internațional. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) acordă dreptul la educație elementară pentru toți copiii. În 1989 prin Convenția ONU pentru drepturile copilului se acordă dreptul la educație pentru toți copiii indiferent de rasă, religie, dizabilitate. În 1990 la Convenția mondială a miniștrilor educației de la Jomtien (Thailanda), cu genericul “Educație pentru Toți” se semnează Declarația Mondială asupra Educației pentru Toți (1990).În 1993 apar Regulile Standard pentru Egalizarea Șanselor Persoanelor cu Handicap (1993 la Adunarea Generală ONU). Urmează Declarația de la Salamanca și cadrul de acțiune în educația cerințelor speciale- Conferința Mondială organizată de UNESCO cu privire la Educația Specială (Salamanca 1994). În anul 2000 Forumul Mondial al Educației pentru Toți – aprilie 2000, Dakar. 2008 în Convenția ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități se precizează clar dreptul la educație -articolul 24. În perioada 2008-2015 diverse documente de poziție instituie că dreptul la educație reprezintă dreptul la educație incluzivă.

Educația incluzivă se referă la faptul că toți copiii trebuie să beneficieze de o educație de calitate într-un mediu incluziv.

Educație incluzivă înseamnă că toți copiii(,,copii cu dizabilități, copii supradotați, copii fără adăpost, copii din zone izolate sau aparținând unor grupuri nomade, copii aparținând unor minorități lingvistice, etnice sau culturale, copii cu HIV sau aparținând oricăror grupuri vulnerabile”- Declarația de la Salamanca-1994) trebuie să beneficieze de o educație de calitate. Educația de calitate nu presupune neapărat un grad de performanță academică a elevilor, gradul de promovabilitate a acestora, infrastructură, tehnologie, confort, ci oportunități reale de obținere a succesului în experiențe de învățare, material didactic, echipament special, personal suplimentar specializat(terapeuți ocupaționali, consilieri școlari, logopezi), noi metode de predare.

Mediul incluziv este acel mediu în care sunt bineveniți, protejați și educați toți copii, indiferent de gen, caracteristici fizice , intelectuale, economice, lingvistice sau alte caracteristici(UNESCO)

1.3. Motivarea alegerii temei

Am ales să realizez un studiu comparativ în trei țări diferite, România, Grecia și Turcia, din dorința de a aprecia nivelul și modalitățile de realizare a incluziunii si diversității mediului școlar în societăți diferite, cu un istoric diferit, cu tradiții și caracteristici specifice. Ca viitor terapeut ocupațional doresc să înțeleg măsura în care școala intervine în educația copiilor cu dizabilități și nevoi speciale, de felul în care politicile educaționale naționale și internaționale contribuie la dezvoltarea abilităților acestor elevi și modul în care voi putea interveni în strânsă legătură cu școala.

Având în vedere că formarea inițială a cadrelor didactice nu a cuprins informații, conținuturi ale învățării care să le permită abordarea unor metode eficiente, a utilizării unor materiale și resurse utile formării de competențe la copiii cu dizabilități, am considerat necesară demonstrarea faptului că în mediul școlar e foarte importantă abordarea unei educații incluzive.

Alegerea celor trei țări a fost determinată de participarea la câteva workshop-uri internaționale organizate de Casa Corpului Didactic Bacău pe problematica educației incluzive. Vizitele la câteva școli de masă și particulare din aceste țări, sesiunile de comunicări și dezbateri, modul de organizare a sistemului educațional m-a provocat să analizez mai profund aceste aspecte și m-a determinat să aleg această temă.

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. Repere istorice privind educația incluzivă în România, Grecia, Turcia.

Copiii cu nevoi speciale au reprezentat în România o categorie destul de controversată, deși a fost ocrotită conform Legii 3/1970. În perioada comunistă modalitatea de îngrijire și școlarizare era în instituții specializate cu un mediu adaptat cerințelor speciale. Copiii erau împărțiți în recuperabili( școli pentru deficiențe de auz, văz, motorii), parțial-recuperabili(cămine-școală) și nerecuperabili(cămine-spital). În ultimele două decenii s-au intensificat eforturile pentru incluziunea copiilor cu dizabilități în școlile de masă. Alinierea la reglementările internaționale a determinat învățământul românesc să devină tot mai deschis la educația incluzivă. Procesul de incluziune este totuși dificil datorită dificultăților cu care se confruntă învățământul: subfinanțare, rată destul de mare a abandonului școlar, lipsa resurselor necesare pentru a oferi sprijin copiilor cu nevoi speciale, performanțe slabe la testări internaționale, formarea, atitudinile și comportamentul cadrelor didactice.

Procedurile de identificare și evaluare a copiilor cu dizabilități au cunoscut de-a lungul istoriei o seriei de transformări determinate de actele normative adoptate: Legea protecției copilului-3/1970, Legea 53/1992 privind protecția specială a persoanelor handicapate(încadrarea în grad de handicap a copiilor prin comisiile de diagnostic și triaj), Legea învățământului nr.84/1995(art.43-înființarea comisiilor de expertiză din cadrul inspectoratelor școlare), Ordinul nr.153/1999 privind înființarea comisiilor de expertiză medicală a persoanelor cu handicap, Hotărârea nr.1205/2001, completată prin Hotărârea nr.1437/2004 privind Metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului, Legea 1/2011 a educației naționale(evaluarea, orientarea școlară și profesională a copiilor și elevilor cu dizabilități revine CJRAE.

Una din direcțiile învățământului este cuprinderea acestei categorii de copii în școli speciale sau de masă. În România există următoarele oferte educaționale:

– Instituții de învățământ special în concordanță cu tipul de dizabilitate;

– Unități de învățământ de masă cu servicii socioeducaționale de sprijin(cabinete logopedice, cadre didactice de sprijin, cabinete de asistență psihopedagogice, mediatori școlari.

În Grecia istoricul privind persoanele cu dizabilități a parcurs diverse etape și schimbări bazate pe percepția socială a vremii. Persoanele cu nevoi speciale au fost afectați și marginalizați din societatea ,,normală”. Primele programe și teorii au apărut între anii 1900-1950:

– 1905- ,,House of blind”- Kallithea- profesoara Stella Irene Lakaratou creează alfabetul Braille cu litere grecești

– 1929- apar primele școli pentru copiii cu probleme cognitive și probleme de vorbire

– 1937- apar clase pentru elevii cu probleme de vorbire în școlile din Atena

– 1939- ,,Friends of the blind”-școală pentru fete cu probleme de văz

– 1972-1973- 43 de școli speciale pentru copii cu retard mintal

Democratizarea sistemului politic între 1970-1980 a schimbat sistemul educațional pentru elevii cu dizabilități. Prima lege pentru educație specială a fost formulată în anul 1975, dar nu făcea referire la incluziune. În anul 2000 apare termenul de educație pentru copii cu nevoi speciale. Se alcătuiește și o împărțire pe patru tipuri de categorii de persoane cu probleme:

– Persoane cu probleme de văz;

– Persoane cu probleme de auz;

– Persoane cu probleme de retard mintal;

– Persoane cu dizabilități, multiple dizabilități, probleme neurologice și ortopedice.

Elevii cu vârste între 4 și 22 de ani pot urma sistemul de învățământ public fie în școli obișnuite, fie în clase integrate sau în școli speciale, care sunt finanțate în totalitate de Ministerul Educației.

Participarea la educație a elevilor cu dizabilități și nevoi speciale se realizează:

1. În școlile obișnuite la nivelul învățământului primar, secundar sau profesional

2. În clase incluzive în școlile obișnuite la nivelul învățământului primar, secundar sau profesional

3. În școli de educație specială

4. Acasă, în cazuri excepționale, de către profesori specializați, în funcție de cazul specific.

Începând cu anul 2003, 54 de centre publice specifice de diagnosticare și sprijin, supravegheate de Ministerul Educației servesc nevoilor elevilor. Acestea sunt situate în diferite regiuni pentru a acoperi nevoile întregii națiuni și au la bază personal specializat (educatori speciali, psihiatri, psihologi, logopedici, terapeuți, specialiști în mobilitatea orbilor și limbajul semnelor), care sunt responsabili pentru diagnostic și programul de intervenție pentru fiecare copil cu dizabilități.

Drepturile copiilor cu nevoi educaționale speciale sunt prezentate în Legea 2817/2000 și sunt garantate prin decrete prezidențiale și acte ministeriale. Persoanele cu CES au dreptul la libera diagnosticare, evaluare și educație în funcție de programele educaționale individuale, bazate pe nevoile lor speciale. Tot sprijinul necesar este oferit persoanelor cu nevoi speciale pentru a facilita intrarea lor în învățământul superior, precum și programele corespunzătoare de formare profesională și reabilitare. Statul grec a stabilit un sistem de servicii care operează în așa fel încât să asigure o incluziune reușită, pentru a asigura o asigurare de înaltă calitate pentru educația specială. Descrierea sistemului poate fi rezumată după cum urmează:

• Educație publică gratuită pentru toți elevii cu nevoi speciale

• Servicii gratuite pentru diagnostic, evaluare, consiliere și proceduri de facilitare, cum ar fi interpretarea limbajului semnelor grecești, cursuri Braille etc.

• Furnizarea de servicii de suport

• Programe în derulare care sprijină intervenția timpurie

• Instruirea la locul de muncă pentru profesori, practicieni, educatori, asistenți sociali, psihologi etc.

TURCIA

În prezent, există o educație specială pentru persoanele cu deficiențe de vedere, pentru persoanele cu deficiențe de auz, pentru cei cu mobilitate redusă și pentru cei cu boli cronice. Un program de integrare educațională la nivel național este extins și se desfășoară activități care să permită studenților cu dizabilități să studieze în școli obișnuite.

Problemele legate de persoanele cu nevoi speciale din Turcia sunt reglementate de către Administrația pentru Persoane cu Handicap. Această instituție coordonează guvernul și organizațiile neguvernamentale care oferă servicii pentru persoanele cu handicap.

În mai 2009, Turcia a adoptat Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap . Deși guvernul, municipalitățile și organizațiile non-profit au lucrat împreună pentru a îmbunătăți condițiile și facilitățile pentru persoanele cu nevoi speciale și pentru a încuraja participarea deplină la viața de zi cu zi, accesul și serviciile disponibile nu sunt încă suficiente pentru numărul de persoane cu nevoi .

Politica fundamentală este de a educa copiii cu dizabilități într-un mod care să le permită să interacționeze cu ceilalți copii cât mai mult posibil, pentru a-și susține integrarea în societate. Acest lucru se aplică copiilor cu deficiențe vizuale, auditive sau fizice, precum și copiilor cu dificultăți comportamentale, sociale sau de învățare. Dacă acest handicap permite, un copil frecventează cursuri de școală obișnuite.

Cu toate acestea, în funcție de nivelul handicapului, educația poate avea loc în clase speciale. Ministerul Educației este responsabil pentru asigurarea copiilor cu nevoi speciale cu educație de la vârsta de 3 până la 14 ani. Supravegherea educației copiilor cu dizabilități începe la naștere.

Suportul educațional de stat este acordat copiilor considerați a avea nevoie de servicii educaționale speciale. Părinții se adresează Centrului de studiu orientativ din districtul de reședință și este necesar un raport de sănătate privind handicapul eliberat în spital.

Folosind diverse teste se evaluează capacitatea fizică, caracteristicile de dezvoltare personală și competențele academice ale copilului și oferă recomandări privind educația. Oferă, de asemenea, îndrumare și consiliere familială privind îngrijirea și tratamentul unui copil cu nevoi speciale.

Documente necesare pentru a participa în învățământul special:

• Certificat de rezidență

• Cererea scrisă a părinților la administrația școlii

• Raportul privind dezvoltarea personală a copilului (dacă este deja înregistrat)

• Raportul de sănătate al copilului din spital

Ministerul Educației finanțează unele dintre cheltuielile pentru educația specială a copilului; un raport emis de Consiliul de Evaluare a Învățământului Special) trebuie să se califice.

În prezent, există o educație specială pentru persoanele cu deficiențe de vedere, pentru persoanele cu deficiențe de auz, pentru cei cu mobilitate redusă și pentru cei cu boli cronice.

Un program de integrare educațională la nivel național este extins și se desfășoară activități care să permită studenților cu dizabilități să studieze în școli obișnuite.

2.2. Tradiție, educație în școlile de masă în cele trei țări

ROMÂNIA

Sistemul național de învățământ din România este structurat astfel:

– Preșcolar, cuprinzând grupa mică, mijlocie și mare(3-6 ani)

– Primar, cuprinzând clasa pregătitoare și clasele I-IV

– Secundar, cuprinzând învățământul secundar inferior alcătuit din două cicluri: gimnazial( clasele V-VIII) și liceal(IX-X) și învățământul secundar superior( clasele XI-XII/XIII)

– Postliceal

– Învățământ universitar

În învățământul preuniversitar se aplică Curriculum național elaborat în conformitate cu nevoile specifice dezvoltării personale. Planurile cadru de învățământ cuprind disciplinele, domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire obligatorii și opționale. Evaluarea rezultatelor învățării se realizează, după caz, prin calificative, respectiv note de la 1 la 10, în funcție de ciclul de învățare. Evaluări Naționale se realizează la sfârșitul claselor a II-a, a IV-a, a VI-a, a VIII-a. După absolvirea gimnaziului, elevii urmează liceul sau școala profesională. Absolvenții învățământului liceal primesc diplomă de absolvire și foaie matricolă care le dă dreptul să participe la examenul de Bacalaureat, la finalul clasei a XII-a/a XIII-a.

Programul de lucru al elevilor din ciclul primar e stabilit prin documente specifice, respectiv Ordin de ministru, care reglementează numărul de ore pe săptămână pentru fiecare disciplină de învățământ.

GRECIA

Articolul 16 din Constituția Greciei prevede că educația este principala misiune a statului și toți grecii au dreptul la educație gratuită la toate nivelurile la instituțiile de învățământ de stat.

Una dintre principalele caracteristici ale sistemului educațional grec este că este destul de centralizată. Ministerul Educației, Cercetării și Cultelor exercită controlul asupra tuturor tipurilor de școli de învățământ primar și secundar prin definirea conținutului curriculei, recrutarea și numirea personalului și controlul finanțării. Instituțiile terțiare sunt nominalmente autonome; cu toate acestea, Ministerul este responsabil pentru finanțarea și distribuirea studenților la cursurile de licență.

Administrația învățământului primar și secundar se desfășoară la nivel central, regional și local prin: Ministerul Educației, Cercetării și Cultelor; direcțiile regionale pentru educație; direcțiile de învățământ (prefecturi) și unitățile școlare.

Personalul didactic al țării, indiferent de nivelul de educație pe care îl numesc, în învățământul primar sau secundar, este absolvent al învățământului superior al unei universități sau al sectorului tehnologic, care deține cel puțin un grad de prim ciclu.

Educația obligatorie în Grecia durează zece ani și se extinde de la vârsta de 5 până la vârsta de 15 ani. În special, sistemul educațional grec este în principal împărțit în trei niveluri: primar, secundar și terțiar, cu un nivel postsecundar suplimentar care oferă formare profesională.

Învățământul primar este împărțit în învățământul preșcolar cu durata de un an sau doi ani și școala primară cu o durată de șase ani (cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani).

Învățământul preșcolar din Grecia începe la vârsta de patru (4) ani când copiii au dreptul să se înscrie în Nipiagogeia (grădinițele). Participarea este obligatorie pentru toți copiii de 5 ani. Funcționarea Nipiagogeia se află sub autoritatea Ministerului Educației, Cercetării și Cultelor. În ceea ce privește îngrijirea educațională timpurie, Vrefonipiakoi stathmoi (Centrele pentru copii și sugari) și Paidikoi Stathmoi (Centrele pentru copii) funcționează sub autoritatea autorităților municipale.

Învățământul primar este următoarea etapă și cuprinde școala obligatorie de șase ani în Dimotika Scholeia (școli primare). Se referă la copii în intervalul de vârstă de 6-12 ani. Începând cu anul școlar 2016-2017, se înființează un singur tip de școală primară pe tot parcursul zilei, cu un nou curriculum revizuit și un orar zilnic.

Învățământul secundar cuprinde două cicluri: primul este obligatoriu și corespunde Gymnasio (școala secundară inferioară), iar al doilea este opțional Geniko sau Epaggelmatiko Lykeio (școala secundară superioară).

Gymnasio (Gimnaziul) este o școală de trei ani, care oferă educație generală. Se referă la vârste cuprinse între 12 și 15 ani și este o condiție prealabilă pentru înscrierea la școli generale generale sau profesionale. În paralel cu Gimnaziul de zi, funcționează Esperino Gymnasio (școala de educație secundară inferioară), în care participarea începe la vârsta de 14 ani.

Învățământul secundar superior este al doilea nivel de învățământ secundar și durează și 3 ani. Elevii se înscriu la vârsta de 15 ani. Este demn de remarcat faptul că este neobligatoriu și se oferă în două tipuri diferite:

• a) învățământul secundar general – oferit la Geniko Lykeio (Liceul General); implică un program de trei ani, care include atât subiecte de bază comune, cât și subiecte opționale de specializare

• b) învățământul secundar profesional – oferit în Epaggelmatiko Lykeio (Liceul Profesional). Acesta din urmă oferă două cicluri de studii care aparțin sistemului educațional formal: a. ciclul secundar și b. ciclul opțional de studii post-secundare, așa-numita “clasă de ucenicie”, o schemă care implică cursuri combinate de școală și de la locul de muncă.

În paralel cu școlile de zi, funcționează și Esperina Genika Lykeia (liceele generale de seară) și Esperina Epaggelmatika Lykeia (licee de seară profesionale). Acestea implică o prezență de patru ani, iar vârsta minimă de înscriere pentru acesta din urmă este de 16 ani.

Învățământul superior reprezintă ultimul nivel al sistemului educațional formal și cuprinde sectoarele Panepistimio (universitare) și tehnologice. Universitatea include universități, politehnice și Școala de Arte Frumoase. Sectorul tehnologic include Tehnologica Ekpaideftika Idrymata (Instituții de învățământ tehnologic – TEI) și Școala superioară de educație pedagogică și tehnologică (ASPETE). Cursurile de licență durează de obicei 4 ani, iar cursurile postuniversitare durează de la 1 la 2 ani și doctorat de la 3 la 6 ani.

Politica de învățare pe tot parcursul vieții în Grecia face parte dintr-un plan de dezvoltare mai extins, cu scopul de a pune accentul pe cunoștințele, abilitățile și abilitățile umane. Secretariatul General pentru Învățarea pe tot parcursul vieții este responsabil pentru dezvoltarea politicii naționale privind învățarea pe tot parcursul vieții. În plus, supraveghează, coordonează și sprijină organismele care constituie rețeaua națională de învățare de-a lungul vieții. În cadrul educației non-formale, care poate conduce la obținerea de certificări recunoscute la nivel național, structurile care oferă servicii de învățare pe tot parcursul vieții sunt următoarele:

• A. Scholes Epaggelmatikis Katartisis – SEK (Școli de formare profesională), care oferă formare profesională inițială non-formală cu durata de trei ani absolvenților învățământului formal obligatoriu; Cu toate acestea, SEK sunt treptat abolite și vor înceta să existe la 31-08-2019;

• b. Instituto Epaggelmatikis Katartisis – IEK (institute de formare profesională), care oferă formare profesională inițială non-formală absolvenților învățământului secundar non-obligatoriu formal, precum și absolvenților SEK;

• c. Kentra Dia Viou Mathisis (Centre de învățare pe tot parcursul vieții), care oferă formare profesională continuă, educație generală pentru adulți, orientare profesională și consiliere pe tot parcursul vieții;

• d. Kollegia (Colegii), care oferă educație non-formală absolvenților învățământului secundar non-obligatoriu oficial.

Învățământul primar este de șase ani și include următoarele clase: A, B, C, D, E, F. Fiecare dintre ele reprezintă un anumit nivel de cunoaștere definit la nivel central. Nivelul are valabilitate universală pentru toate școlile și este descris în detaliu în curriculum, care variază în funcție de clasă și de subiect.

Elevii care au împlinit șase (6) ani până la data de 31 decembrie a anului de înscriere au dreptul să se înscrie la clasa I a Școlii primare(Legea 2327/1995 ). Motivele grave de sănătate, precum și incapacitatea gravă a elevului de a urma programul de gradul I certificat în virtutea unui certificat eliberat de o facultate medico-pedagogică pentru copii, de un spital de stat sau de un consilier preșcolar, poate duce la întârzierea înscriere. În acest caz, elevul poate repeta participarea la școala preșcolară ( Nipiagogeio ), dacă părinții săi o solicită, în cazul în care elevul este acceptat prin prioritate și nu prin tragere la sorți(Decretul prezidențial 201/1998 ).

În școala primară, elevii ajung la următoarea clasă după ce au primit rezultate pozitive de evaluare. Dacă nu reușește, elevul repetă gradul. Prin urmare, majoritatea copiilor sunt în mod obișnuit în clase de abilități mixte cu copii de aceeași vârstă. Există doar câteva excepții, începând cu gradul A, la care sunt înscriși elevi care au împlinit vârsta de șase ani.

Școlile cu puțini profesori formează clase cu până la cincisprezece elevi pe clasă, în timp ce școli cu șase și mai mulți profesori nu au mai mult de douăzeci și cinci elevi pe clasă ( Decizia ministerială comună F3 / 897/97657 / C1 / 25-9-2006 ). În caz contrar, clasele sunt în continuare împărțite în grupuri mai mici.

Toți subiecții din învățământul primar sunt administrați de un singur profesor, cu excepția artei, educației fizice, muzicii, limbilor străine și tehnologiei informației (IT), subiecte predate de profesori specializați. Atunci când nu există profesori de specialitate pentru educația fizică și artă, subiecții pot fi coordonați de către profesorul principal de la clasă. În ceea ce privește școlile mai mici, atunci când posturile de profesor specializate rămân vacante, subiecții pot fi coordonați de către profesorul principal.

La sfârșitul anului școlar precedent sau la începutul noului an școlar, cursurile sunt alocate cadrelor didactice la recomandarea șefului școlii și în urma unei discuții cu consiliul cadrelor didactice. Cadrele didactice primesc o clasă pentru cel mult doi ani consecutivi. Este permisă, numai în cazuri excepționale, predarea unei clase timp de trei (3) ani consecutivi, atâta timp cât consiliul școlii și consilierul școlar își dau consimțământul.

Organizarea timpului școlar în învățământul primar este determinată la nivel central ( Decretul prezidențial 201/1998 ) și se aplică tuturor școlilor primare din țară și tuturor categoriilor de nivel educațional special.

Anul școlar pentru școlile publice și private primare începe de la 1 septembrie și se încheie la data de 31 august a anului următor. Anul de predare începe la 1 septembrie și se încheie la data de 21 iunie a anului următor, în timp ce lecțiile încep de la 11 septembrie și se încheie la data de 15 iunie a anului următor.

ORE DURATĂ

08:00 – 08:10 10 min. Întâlnirea de dimineață

08:10 – 09:40 90 min. Prima perioadă de predare

09:40 – 10:00 20 min. Pauză

10:00 – 11:30 90 min. A doua perioadă de predare

11:30 – 11:45 15 min. Pauză

11:45 – 12:25 40 min. A treia perioadă de predare

12:25 – 12:35 10 min. Pauză

12:35 – 13:15 40 A patra perioadă de predare

13:15 – 13:20 5 Pauză

13:20 – 14:00 40 Masa de prânz

14:00 – 14:15 15 Pauză

14:15 – 15:00 45 Studiu individual, teme, consiliere

15:00 – 15:15 15 Pauză

15:15 – 16:00 45 Opțional (IT, Educație fizică, Engleză, Artă, Muzică, Teatru, Cluburi de activități culturale)

Sfârșitul orarului zilnic

Curricula națională pentru fiecare disciplină este organizată în șase (6) nivele (fiecare dintre acestea corespund unei (1) din șase (6) clase primare sau în mai multe nivele, în funcție de subiect.

• obiectivele subiecților

• obiectivele educaționale

• unități tematice

activitățile indicative și proiectele

Conform Cadrului Curriculumului Cross-tematic și a Curriculumului evaluarea progresului elevilor este un proces continuu și recomandabil care este inclus în procesul de predare. Constă în evaluarea performanței elevilor în fiecare subiect al curriculumului din anul de studiu relevant și urmează criteriile specifice care rezultă din obiectivele educaționale ale fiecărui subiect. Evaluarea elevilor se referă nu numai la cunoștințele dobândite, ci și la dezvoltarea competențelor, precum și la formarea de atitudini, valori și comportamente. Procesul de evaluare ar trebui caracterizat prin transparență, fiabilitate, obiectivitate și valabilitate, în timp ce scopurile și criteriile evaluării nu trebuie doar să fie clare, ci și să fie comunicate la timp la elevi. Evaluarea elevilor privește performanța acestora, precum și progresul acestora în comparație cu performanța lor anterioară.

O serie de abordări, care sunt orientate în funcție de obiectivele, conținutul și metoda de predare a fiecărui subiect de studiu, vârsta, nevoile educaționale și experiențele elevilor sunt folosite în procesul de evaluare. În același timp, sunt luate în considerare caracteristicile elevilor, modul și ritmul individual al progresului, stadiul dezvoltării lingvistice, precum și oportunitățile pe care fiecare copil le are în mediul său social și familial.

Procesul de evaluare în învățământul primar apare într-o serie de forme, care pot fi prezentate pe scurt, după cum urmează:

Evaluarea inițială se efectuează în principal la începutul procedurii de învățare și mai ales la începutul anului școlar sau la începutul unui curs și urmărește definirea nivelului cunoștințelor și experienței anterioare, interesele elevilor, dar de asemenea, la detectarea posibilelor dificultăți pe care elevii le-ar putea întâmpina.

Evaluare formală sau treptată

Acest tip de evaluare este efectuat în timpul procedurii de predare și constă dintr-o practică zilnică continuă, care are un caracter preponderent informativ și vizează evaluarea progresului fiecărui elev în atingerea unor obiective educaționale, dar și la formarea decizii privind posibile modificări în planificarea clasei sau a metodei de predare, pentru a ajuta elevii să atingă obiectivele dorite.

Evaluare finală sau globală

Acest tip de evaluare este folosit pentru a rezuma și pentru a oferi feedback pentru a evalua și compara nivelul de realizare al elevului în comparație cu obiectivele pedagogice și educaționale specificate și anticipate. Evaluarea finală se efectuează după finalizarea unui curs sau a programului și scopul său este de a evalua sistematic rezultatul procedurii de predare și efortul personal al elevului.

Tehnicile de evaluare sunt direct corelate cu caracteristicile, scopurile și conținutul fiecărui subiect. Acestea sunt legate de situațiile de bază organizațional-comunicative care asigură conținutul educațional de evaluare. Scopul lor este de a explora realizările cognitive ale elevilor, evidențiind în același timp capacitatea acestora de a dobândi, gestiona și aplica cunoștințele în diferite moduri. În același timp, aceștia prezintă abilitățile de comunicare și evidențiază profilul de învățare al fiecărui elev. Tehnicile de evaluare, care constau în același timp în practici de predare și se aplică tuturor subiecților, includ:

• întrebări scrise, cu o durată de câteva minute sau până la o oră academică

• examene scrise sau orale de diferite tipuri

• scurte eseuri scrise

• întrebări scurte, scrise sau orale

• testele de judecată, care sunt mai adecvate pentru evaluarea unei înțelegeri mai profunde a conținutului unei unități sau al unei cărți

• combinații de tehnici diferite

TURCIA

Sistemul școlar din Turcia include:

• Învățământ pre-primar : Educație facultativă pentru copiii cu vârste cuprinse între trei și șase ani

• Învățământ primar : educație obligatorie pentru toți copiii cu vârsta cuprinsă între 6 și 14 ani; este gratuit la școlile publice. Această educație durează 8 ani (gradele 1 până la 8) cu lecții de limbi străine începând cu clasa a IV-a

• Secundar : Școală pentru studenți între 14/15 și 18/19; durează 4 ani (gradul 9 până la gradul 12). Învățământul secundar include licee generale, profesionale și tehnice

Școlile secundare generale pot fi publice sau private și pregătesc studenții pentru o instituție de învățământ superior, nu pentru o vocație. Unii au cursuri pregătitoare de limbi străine care necesită un an suplimentar de învățământ.

Școlile de stat din Turcia nu acordă un ajutor special copiilor a căror limbă maternă nu este turcă, totuși administrația și profesorii sunt, în general, de susținere; se recomandă discutarea nevoilor copilului direct cu școala.

Tipuri de școli secundare

Licee publice:

• Licee obișnuite

• Licee anatoliene, unde sunt oferite mai multe lecții într-o limbă străină selectată (engleză, germană și franceză)

• Școli de știință care se concentrează pe educația științifică

Liceele private sunt stabilite de companii private și oferă mai multe lecții în limbile străine selectate (engleză, germană și franceză).

Școlile secundare profesionale și tehnice se concentrează pe un anumit tip de profesie. Liceele profesionale și tehnice includ:

• Școli secundare tehnice pentru studiul ingineriei, electronicii, chimiei, mașinilor, construcțiilor

• Școli secundare profesionale pentru turism, studii industriale, sănătate publică, formare profesională și agricolă

Învățământul superior include universități, facultăți, institute, conservatoare, școli profesionale de învățământ superior, academii și colegii de poliție și militare și centre de cercetare-aplicație. Examenul de intrare la Universitatea Națională este obligatoriu.

Sistemul punctelor punctează rezultatele studenților cu grade de la unu la cinci.

Punct calitate grad

85-100 5 Excelent

70-84 4 Bun

55-69 3 Satisfăcător

45-54 2 Trecere

25-44 1 în lipsa

0-24 0 Eșec / Nu este inclus

Pentru a trece clase, gradul al doilea termen ar trebui să fie de minim 2 (trece) sau 3 (satisfăcător).

În cazul în care un grad de disciplină nu îndeplinește cerința minimă, atunci este luată în considerare mediul global pe an. Media anuală minimă ar trebui să fie:

• 3,50 pentru școlile științifice și de științe sociale

• 3,00 pentru școli anatolice sau similare

• 2,50 pentru școlile obișnuite, tehnice și profesionale

Un student care nu îndeplinește cerințele medii de clasă poate trece dacă nu are mai mult de două discipline cu grade slabe în cariera școlară. Dacă nu, anul se repetă.

Elevii din clasele a VI-a, a VII-a și a VIII-a intră la examenul de determinare a nivelului efectuat la nivel național de către Ministerul Educației Naționale.

După terminarea școlii primare (după clasa a VIII-a), un elev ia examenul secundar pentru a intra în școala secundară.

Ministerul Educației Naționale) stabilește calendarul școlar și datele termenilor școlari sunt aceleași în toată țara, deși datele școlare se pot schimba în scurt timp.

• Toate școlile sunt închise în sărbătorile legale

• Școlile private pot avea date ușor diferite pentru vacanțele școlare; verificați la școala relevantă

• Școlile pot fi închise pentru sărbătorile locale, în general aceste închideri sunt doar pentru o zi

În învățământul primar și secundar, anul școlar trebuie să fie format din cel puțin 180 de zile de școală.

Anul școlar este de nouă luni și durează între septembrie și iunie, urmat de aproximativ trei luni de vacanță de vară. Anul școlar este împărțit în două semestre, cu o pauză de două săptămâni în februarie. Primul semestru începe în septembrie și se termină în ianuarie. Al doilea semestru începe în februarie și se termină în iunie. Acest format este urmat în întreaga țară.

Orarul orelor de școală și orele de prânz variază de la școală la școală și depind de factori cum ar fi tipul școlii, locația acesteia și facilitățile de transport din zonă. Cu toate acestea, toate orele durează între 40 și 45 de minute, iar fiecare pauză este de cel puțin cinci minute.

Săptămâna școlară se desfășoară de luni până vineri cu un total de 35 până la 40 de ore. Ziua școlii începe, de obicei, la ora 08:30 și se termină la ora 16:30. Se împarte la o pauză de prânz de la 12:00 la 13:00. Școlile supra-aglomerate pot împărți sesiuni.

Uniformele școlare sunt obligatorii la școlile turcești pentru a evita diferențele de clasă socială dintre elevii bogați și săraci.

Unele școli oferă mese; acest lucru poate necesita o plată suplimentară (nu este cerută de studenții mai săraci).

.

Review this essay:

Name
Rating
Your review: (optional)

Latest reviews:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.