Simbolistica pâinii ca arhetip de trecere - Essay Marketplace

Simbolistica pâinii ca arhetip de trecere

“În gândirea tradițională, pâinea și colacul concentrează (…) o simbolică în totalitate benefică: bucurie, rodnicie, belșug, fertilitate, puritate. Înscrise pe o axă comună, aceste semnificații se acumulează într-o energie simbolică pe care omul se străduiește s-o capteze.”

Datinile, obiceiurile, tradițiile, semnele vremuirii, simbolistica pâinii ca arhetip de trecere se integrează elementelor deosebit de valoroase ale culturii spirituale populare, fiind cele ce definesc, alături de multe altele, particularitățile etnice ale unui popor. De asemeni, ele imprimă colectivității norme de conduită în viața socială și în familie, ilustrează profunzimea simțirii umane și reflectă concepția despre viață. Bucovina este raiul pământesc în care veacurile se adună la sfat în ceasurile sfinte ale sărbătorilor, când clopotele bat rar, urzind veşnicia în melodioase ecouri, este ţinut emblematic pentru trecutul românesc. În Bucovina, sate strânse în ghioc de mănăstiri, înşirate de-a lungul râurilor şi munţilor, pe unde au păşit cândva alaiurile voievodale, aşteaptă oaspeţii la răscruci de anotimpuri. Bucovina este sfinţenie, freamătă de mituri şi de ritualuri, desfăşoară, când culmi de brazi şi mesteceni, când râuri limpezi şi năvalnice. În Bucovina totul se întâmplă ritualic: şi focul şi viaţa şi sărbătorile. Bucovinencele ştiu rostul şi orânduiala bucatelor, care nu se pot frământa decât sub oblăduirea tainică a semnelor lui Dumnezeu. Sub sumanul aspru și ros de zile grele, țăranul român ascunde freamătul sufletului manifestat în diferite momente de ceremonial, prin practicarea semnelor vremuirii. Existența omului este concepută ca o trecere în care viața parcurge mai multe etape sau praguri. Grâul reprezintă elementul care însoțește viața omului în marile treceri. Drumul grâului sau al bobului de grâu până la transformarea lui în pâine parcurge un întreg proces spiritual și tehnologic.

O comunitate rurală reprezentativă pentru specificul etnografic al Bucovinei este reprezentată de cea din Vicov. Prin dimensiunile reduse și prin poziția geografică limitrofă, Vicovul se dovedește a fi un sat dintre cele mai conservatoare din zonă și prin aceasta, unul dintre cele mai bogate depozite de semne, obiceiuri şi tradiţii. Gândirea simbolică este cosubstanțială țăranului din Vicov: ea precede limbajul și gândirea discursivă. Semnul revelează anumite aspecte ale realității, cele mai profunde, și respinge orice alt mijloc de cunoaștere. Chiar dacă pare desuet, să nu uităm înțelesul pentru că în aceste simboluri nu stau doar niște oameni, stau niște generații. Manifestarea timpului mitic este al strămoșilor noștri și atâta timp cât va exista ea, atât vom exista și noi, deoarece în tradiții vedem un tezaur de spiritualitate, de dragoste și de demnitate. Citești despre pâine ca arhetip al trecerii și, o vreme cel puțin o privești altfel. Descoperi risipa de sensuri și de gesturi care se făcea cu ocazia momentelor importante din viața omului (naștere, botez, nuntă, înmormântare) și înțelegi că nu ești cu nimic mai bogat decât strămoșii. În tradiţia creştin-ortodoxă, pâinea este simbolul vieţii, pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu. Aceste valenţe sacre s-au transmis, de altfel, şi în tradiţia populară, pâinea în sine însemnând viaţă. Şi nu putem să exemplificăm mai bine acest simbol decât gândindu-ne la modul în care şi acum, ca şi odinioară, se pregătesc femeile din Vicov să facă pâinea: în haine curate, cu broboada schimbată, frământând cu grijă aluatul, în covata de lemn, cu făina cernută, cu apă curată, de izvor, adăugând drojdia care va da viaţă aluatului, îl va face să crească, primenind apoi tăvile şi cuptorul, făcând semnul crucii înainte de a o pune la copt şi, în fine, pregătind un ştergar alb, pe care va fi aşezată pâinea aburindă. „Grâul este cinstea mesei, iar păpuşoiul e hrana casei“ , spunea folcloristul Simeon Florea Marian, referindu-se la rolul de căpătâi al pâinii.

Cinstirea pâinii constituie încă un ritual sacru în Vicovu de Sus. Nu veţi vedea niciun bătrân din această parte de ţară care să nu te muştruluiască aspru dacă te va vedea aruncând pâinea rămasă de la masă sau chiar firimiturile. Să nu uităm, de asemenea, comportamentul oamenilor satului în faţa pâinii proaspete puse pe masă: cel mai în vârstă, stâlpul casei, sau mama copiilor face semnul crucii deasupra pâinii şi abia apoi o frânge şi o împarte, simbol transferat mai apoi şi către mămăligă, ca un un substitut al pâinii celei „de toate zilele“, care se taie cu aţa în patru, în formă de cruce. „Prima bucăţică (mai ales din pâinea de grâu nou) este considerată ofrandă pentru cei morţi şi trebuie aruncată ritual pentru aceştia. Ultima, numită şi «bucăţica norocului», «bucăţica puterii», concentrează, în gândirea populară, o putere magică de influenţare a viitorului copiilor, dar şi al adulţilor“ .

Cultura tradițională din Vicov asociază ciclul de existență a grâului (semănat, încolțire, recoltare, secerat, făină) cu cel al omului (naștere, botez, căsătorie și moarte). În acest sens, Ion Ghinoiu consideră că: “conform gândirii magice, spiritul grâului locuiește în corpul plantei mamă până când acesta face sămânță, se usucă și moare, după care se retrage în adăpostul impenetrabil al noii semințe devenind, prin generații succesive, nemuritor. Dar avatarurile spiritului grâului care încolțește (se naște), crește și se înmulțește continuă nu numai în sămânța înhumată, ci și în sămânța măcinată, transformată apoi în alimentul sacru (pâinea, colacul) și în final, însuflețită printr-un rit de incinerare, coacerea în cuptor, pe vatră. Prin comparație cu viața omului, ciclul plantei este lumea de aici, spiritul grâului viu, ciclul seminței, de la sămânța recoltată la sămânța semănată, și lumea de dincolo, a grâului mort. Precum omul, spiritul grâului are preexistență, existență și postexistență.” Acest paralelism simbolic este ilustrat astfel. Omul parcurge următoarele stadii sau praguri de trecere: concepția-întemeierea casei copilului (prag de trecere); viața sufletului în pântecele matern (preexistența); nașterea copilului (prag de trecere); ciclul vieții – de la naștere la moarte (existența); moartea omului (prag de trecere); ciclul morții-drumul mitic spre veșnicie și împărăția divină (postexistență). Grâul, de asemenea parcurge următoarele praguri de trecere sau existențe: semănatul (prag de trecere); viața seminței de grâu în pântecele pământului (preexistență);încolțitul sau nașterea plantei (prag de trecere); ciclul plantei-de la sămânța încolțită la sămânța recoltată (existență); seceratul sau moartea grâului (prag de trecere); ciclul seminței-de la sămânța recoltată șa sămânța semănată (postexisțența). În pregătirea pâinii din aluat se exprimă ideologic nemurirea sufletului la fel ca și în cazul colacului. Existența este simbolizată de sămânța de grâu; pragul de trecere – pisarea, râșnițarea sau măcinarea seminței. Postexistența se manifestă prin:1. Adăugirea apei și obținerea aluatului; 2. Frământatul și dospitul aluatului; 3. Modelarea chipului (adesea formă circulară sau împletită, cu nume de sfinți); prag de trecere: arderea sau coacerea în cuptor – însuflețirea colacului. Preexistența este simbolizată de colacul animat cu viață; prag de trecere: pomana – mâncatul sacramental. Semnificația grâului, a pâinii sau a colacului ( de botez, de nuntă sau de pomană) este diversă și plină de încărcătură spirituală. Pâinea și sarea sunt, de altfel, elemente tradiționale de întâmpinare a celuilalt, a străinului care devine, prin prezență, martor și membru temporar al comunității respective. În comunitatea din Vicov pâinea, pe lângă valoarea ei de aliment de bază, însoțește marile treceri ale omului: nașterea (colacul nașului de botez, prescurile pentru prima împărtășanie a pruncului), nunta (colacul miresei și jîmnia – simbol al belșugului, fertilității și norocului) și moartea (colacul pentru pomană-ciurul și formele variate din aluat cu care se împodobește pomul, care facilitează trecerea spre viața de dincolo).

Grânele, făina, aluatul şi în cele din urmă pâinea sunt încărcate de o simbolistică pe cât de veche, pe atât de prezentă în lumea satului, fiind, după caz, semn de bucurie, rodnicie, belşug, puritate. Luând diferite forme, pâinea îl însoţeşte pe om de-a lungul vieţii, în momentele de bucurie, dar şi la necaz. Iar acest lucru este vizibil şi astăzi în comunităţile tradiţionale din zona Vicovului, în diverse momente de peste an. Astfel, dacă la nuntă colacul (o formă arhaică a pâinii) este semn de bucurie, la înmormântare colacul semnifică trecerea omului prin viaţă, închiderea ciclului vieţii şi un pod de trecere către lumea de dincolo. „Pâinea, întruchipare a hranei esenţiale, semnifică trupul şi se asociază vieţii active. Românii privesc pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că este aşezată la loc de cinste pe masă, învelită într-un ştergar alb şi curat, lângă icoană“, susţine Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iaşi.

Cercetarea de teren , întreprinsă în comunitatea Vicovului, constituie dovadă grăitoare ale prezenţei grâului într-o serie de practici rituale şi ceremoniale, care îi descoperă funcţiile mitice, apotropaice, fertilizatoare şi funerare. Prin urmare, cele constatate ne-au întărit convingerea că, prezentul demers, valorificând, în egală măsură, rezultatele anterioare, oferă un plus de informaţie şi contribuie la cunoaşterea identităţii noastre culturale. În ideea de a ne apropia de simbolismul grâului, performat în cazul obiceiurilor cu caracter agrar din arealul Vicovului, în continuare vom trece în revistă câteva exemple reprezentative din varietatea practicilor în care apare implicat. Riturile agrare atestă concepţia de viaţă a unei populaţii de agricultori, în care tradiţia, îndeplinirea practicilor şi gesturilor transmise şi moştenite odată cu scurgerea timpului, contribuie la cea mai bună desfăşurare a vieţii şi activităţii comunităţii. Toate ocupaţiile tradiţionale şi-au adaptat o serie întreagă de obiceiuri,deoarece, în mentalitatea arhaică, şansele de reuşită ale omului depindeau, în mare măsură, de felul în care reuşea să îmbuneze, să-şi facă favorabile forţele supranaturale. Numai că nu toate îndeletnicirile au generat sau au conservat acelaşi număr de rituri şi obiceiuri, după cum nici amploarea şi nici complexitatea lor nu a fost aceeaşi.

Un obicei încă întâlnit în Vicov este colăcăria, adică ducerea colacilor naşilor de către finii cununaţi sau de către părinţii finilor botezaţi. Aceşti colaci cu caracter ritual au o semnificaţie anume. Se crede că aşa cum aceşti colaci sunt mari, rotunzi şi frumoşi, făcuți din făină albă și curată de grâu, aşa va fi şi viaţa celor cununaţi sau botezaţi. Toți colacii care se prepară pentru colăcime se împletesc de regulă în câte patru, șase sau opt împletituri și uneori se fac așa de mari că uneori trebuie lărgită gura cuptorului ca să se poată pune la copt. Pregătiți fiind cu toate cele necesare, cei care duc colacii, ajungând la casa cumătrilor, închină colacii stăpânului sau stăpânei casei printr-o orație potrivită: Bună seara, bună seara!/ La d-ta cumetre mare,/ Și la d-ta cumătră mare!Ne-arătăm cu colăcei,/Colăceii-s mititei,/Dar mândri și frumușei,/ Că-s făcuți din grâu frumos,/ Ca și fața lui Hristos, /Colacii mi-s mititei,/Dară voia noastră-i mare/La fața domniei tale/Și voia noastră-i deplină/Ș-inima încă ni-i bună/Poftim de întinde mâna…Uită-te-n fundul covățelei,/Găsi-vei funia vițelei./Cum ai ajuns a boteza/S-ajungi a-l și cununa.(Parasca Maria, 84 ani, sat Vicov)

“A da și a primi colaci – scrie Vasile Alecsandri – este una din vechile datini ale țării. În toate împrejurările cele mai însemnate ale vieții omului, la naștere, la botez, la înmormântare, colacii nu lipsesc, și iau proporții de mărime potrivită cu starea omului. Când se naște un copil și se botează, părinții duc colaci nașului”.

La nivelul mentalului popular, elementele rituale sunt particularizate printr-un anumit simbolism. Între aceste elemente, colectivitatea instituie şi coordonează o serie de relaţii aflate într-o permanentă interdependenţă care, odată cu trecerea timpului, se constituie într-un sistem simbolic. Acesta poate oferi o imagine clară şi profundă cu privire la modalitatea în care membrii unei colectivităţi acordă o valoare, în cazul de faţă simbolică, modului de viaţă şi experienţelor trăite şi dobândite pe parcursul derulării timpului. Cu ajutorul simbolurilor, redescoperim trecutul şi devenim reali prin participare. Subscriind teoriei lui Mircea Eliade, putem afirma că, prin intermediul simbolurilor vom repeta un arhetip, iar prin această repetare, vom „dobândi”, de fapt, prezentul: “un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede /…/ semnificaţia, valoarea lor nu se leagă de un dat fizic brut, ci de calitatea lor de a reproduce un act primordial, de a repeta un model mitic” . Prezenţa grâului în numeroase rituri, ritualuri şi practici ceremoniale dezvăluie valenţele simbolice ale acestuia, nelipsit, de altfel, nici din creaţia folclorică, unde ocupă o poziţie privilegiată. Plantă cerealieră cu veche tradiţie la români, cu valori nutritive deosebite, acest element ritual se caracterizează şi se

particularizează printr-o carieră culturală cu totul deosebită. Vechimea şi rolul grâului în agricultura românească, obiceiurile şi credinţele referitoare la cultivarea acestuia, întrebuinţarea spicului de grâu şi a uneltelor agricole în ornamentica populară, tematica predominant agrară a unor reprezentative creaţii folclorice, dar şi ipostaza lui de ofrandă rituală, ori „pâinea noastră cea spre fiinţă” care se prepară din grâu, iată numai câteva argumente care ne îndreptăţesc să vorbim despre o „civilizaţie a grâului” în spaţiul bucovinean. Acest efigiu vegetal se alătură acelor elemente rituale ale culturii materiale şi spirituale care înglobează o gamă diversificată de semnificaţii, dar se şi particularizează printr-o simbolică cu totul deosebită, astfel încât aproape nu există obicei (cu precădere cele ataşate ciclului calendaristic) în derularea căruia să nu-i fie remarcată prezenţa.Interesantă este afirmaţia Deliei Suiogan, potrivit căreia: „Germenele de grâu reprezintă atât omul, cât şi Cosmosul, ambele se seamănă, cresc, se coc şi apoi se recoltează, fiind vorba despre naştere, viaţă şi moarte, cele trei vârste specifice omului, dar şi Naturii” . Astfel, evoluţia seminţei în rod, ca şi trecerea omului, nu înseamnă a merge spre moarte, ci a renaşte, a deveni. Este vorba despre acea devenire care presupune, negreşit, repetate confruntări cu limita, dar această cale e singura care ne conduce către o stare superioară, anulând limita şi făcându-ne părtaşi la eternitate.

Grâul apare implicat şi în ritologia ciclului vieţii, demonstrând, şi mai convingător, valenţele regeneratoare, integratoare şi de consacrare. Etnologul şi folcloristul francez Arnold Van Gennep consideră, în lucrarea Les rites de passage, că riturile de trecere sunt fundamentate „pe nişte tranziţii”, „treceri” dinspre o lume anterioară vieţii, spre lumea complexă a celor vii şi apoi spre cea de după moarte,toate acestea fiind însoţite de ceremonii şi practici rituale . În cadrul ceremonialului nunţii sunt săvârşite o serie de acte de consacrare, creştine, dar şi precreştine, menite a asigura „trecerea” tinerilor din domeniul profan în cel sacru, devenind împăraţi şi împărătese, şi, după nuntă, oameni obişnuiţi, gospodari ai satului. După scoaterea zestrei din casă și așezarea acesteia în căruță, urmează iertăciunea și binecuvântarea dată de părinți mirilor: Dumnezeu Cel Preaîndurat/Să te binecuvânteze/Cu pâne, cu sare/Cu darul Sfinției Sale,/ Cu tot binele/Din roua Cerului/Și grăsimea pământului. Mireasa stă îngenunchiată pe o pernă în fața părinților, se cântă o doină, iar părinții țin deasupra capului miresei o jîmnie făcută din făină de grâu curat, ca semn de bucurie, rodnicie și puritate. Din ultima categorie de acte, respectiv cele precreștine, face parte şi aruncarea, de către o persoană desemnată dintre nuntaşi, sau de către părinți, cu boabe de grâu peste miri sau printre ei, pentru ca Dumnezeu să-i înzestreze cu o viaţă roditoare, iar pe mireasă cu naştere de prunci: „La ieşirea din biserică, aruncăm cu boabe de grâu peste miri ca să le meargă bine, să aibă noroc şi să fie fericiţi. Azi, aceste boabe se amestecă cu confeti” .

Sacralitatea grîului în comunitatea din Vicov este reprezentată de imaginea grâului hristoforic care pentru Blaga este însăși imaginea transcendenței care coboară pe pământ. Grăuntele de grâu este unul dintre simbolurile vegetale ale lui Iisus Hristos: dacă te uiți atent la bobul de grâu vezi în el chipul lui Iisus, spune o vorbă din bătrâni. Grâul este prezent şi în cadrul slujbei bisericeşti, atunci când, la Litie, în timpul ecteniei, se aşează în mijlocul bisericii o masă, pe care se pun cinci pâinişoare şi nişte vase mici cu untdelemn, vin şi grâu, în chip de cruce. Primul act prin care se împlinește participarea fiecărui creștin la Sfânta Liturghie este aducerea darurilor de pâine și vin la altar. În slujirea cultului ortodox, pâinea se folosește sub două forme: prescura și artos. Cuvântul prescură vine de la grecescul “prosfora” și înseamnă jertfa, ofranda, aducere sau punere înainte. Prescura – proskura, prosfora – este o pâine micuță, de formă rotunda, făcută din aluat dospit, folosită în mod special pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Din această pâine se taie, pe lângă Sfântul Agneț, și toate celelalte miride, cât și Anafura. Prescura este simbol al jertfei pentru că pâinea reprezintă viața și pe noi înșine care ne jertfim. Dacă mărimea prescurii este determinata de motive de ordin practic, forma îi este data de simbolismul ei: “rotundă” pentru dumnezeirea fără început și sfârșit și pentru rotunjimea pământului. Pe această pâine mică rotundă se aplică o pecete cu un instrument special, numit “prestolnic” care imprimă inițialele IIS.HR.NI.KA dispuse sub formă de pătrat. Inițialele înseamnă “Iisus Hristos BIRUITORUL LUMII”. Această formă rotundă simbolizează pământul sau lumea pentru care s-a jertfit Hristos și care i se aduce înapoi, ca ofrandă. De obicei prescurile se fac din două straturi suprapuse, simbolizând cele două firi ale Mântuitorului.

Acest efigiu vegetal este implicat şi într-o serie de practici funerare, care urmăresc să-l aşeze pe cel care a trecut pragul către „lumea de dincolo” într-o nouă ordine şi să-i asigure post-existenţa. Viaţa „de după moarte” a fost, şi continuă să fie, o temă de mare amploare pentru mediile ştiinţifice şi religioase, preocuparea primordială fiind desluşirea şi înţelegerea experienţelor „din afară de trup” . Potrivit tradiţiei creştine, viaţa pământească este perenă sau trecătoare, pe când moartea este o trecere, o poartă spre o altă dimensiune a vieţii – cea în veşnicie, cu Dumnezeu. Odată cu moartea trupului, viaţa omului nu se termină, ci sufletul este cel care îşi continuă existenţa şi în „lumea de dincolo”. Alimentele consumate la pomană, secvenţă rituală care atestă dorinţa participanţilor la scenariul ceremonialului funerar de a reface dezechilibrul produs în cadrul colectivităţii prin pierderea unui membru al ei, au ele însele valori magico-rituale. În cazul de faţă, vorbim despre sacrificiul bobului de grâu, pentru a prepara colacul, pâinea (respectiv forme diferite din aluat numite sfințișori, scări, păsări, opturi, pupeze) şi coliva. Cele din urmă, închipuie însuşi trupul celui răposat, hrana principală a trupului fiind pâinea care se face din grâu, acesta reprezentând simbolul învierii (Ioan 12, 24). Coliva, preparată din grâu fiert, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul din care se face pâinea. Ea este, totodată, o expresie materială a credinţei in nemurirea sufletului şi înviere deoarece, aşa cum bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să putrezească pentru a da un nou colţ, aşa şi trupul omului va elibera sufletul spre o nouă existenţă numai după ce se preface în elementele din care a fost creat.

Legănarea sau ţinerea de colivă de către preot şi cei apropiaţi răposatului în timpul cântării Veşnica pomenire simbolizează, pe de o parte, menţinerea legăturii dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, iar pe de altă parte, înălţarea sufletului celui adormit către Dumnezeu. Prezenţa grâului fiert la pomeniri trebuie pusă în legătură cu „pilda semănătorului” din Evanghelii, unde Mântuitorul demonstrează, printr-un fapt concret, semănatul grâului: „Altele au căzut pe pământ bun şi au dat roade una o sută, alta şaizeci, alta treizeci” . În consecinţă, „sămânţa semănată în loc bun este cea care aude Cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod (…)” . Prin sămânţă, în cazul nostru bobul de grâu, biserica sfinţeşte şi binecuvintează credinţa în nemurire, căci, precum bobul de grâu, care trebuie să cadă în pământ şi să putrezească pentru a da un nou colţ, aşa şi trupul omului va elibera sufletul spre o nouă existenţă, după ce se preface în elementele din care a fost creat. Strângerea laolaltă a boabelor de grâu, în vederea preparării pâinii, semnifică comuniunea spirituală care uneşte toate mădularele Bisericii. Iată cât de bine a reuşit să surprindă această idee Sf. Ioan Gură de Aur: „Deşi alcătuită din multe boabe de grâu, pâinea este astfel unită încât boabele nu apar, deşi rămân ele însele; aşa trebuie să se unească şi oamenii, unii cu alţii, întru Hristos” . Arborele și grâul, ambele simboluri vegetale, conlucrează pe mai multe planuri la restabilirea echilibrului dezaxat de moarte. Un alt ceremonial de înmormântare care unește aceste două simboluri vegetale, arborele și grâul este împodobirea POMULUI. La Vicov acest ritual presupune luarea unui crac verde, frumos, rotund și rămuros dintr-un pom roditor de grădină (măr, prun, păr) care se încarcă cu diferite forme făcute din făină de grâu curat (pomene) și cu mere. Pomenele acestea, a căror cantitate, calitate și frumusețe depinde de istețimea și priceperea femeii care le coace, se așează imediat după scoaterea din cuptor în covată, sau într-o coșarcă de nuiele, fiind acoperite cu o mescioară albă, curată, lucrată manual de către gospodină. Se mai coc 3-6 colaci lunguieți împletiți în trei, ce poartă denumirea de pomene, pupeze sau ciur. Pomul se așează într-un coș de nuiele, la baza căruia se așează ciurul (2-6 colaci). La împodobirea pomului participă toți membrii familiei decedatului, existând credința că doar așa se vor întâlni pe lumea cealaltă. Pomul se duce odată cu mortul, totdeauna înaintea acestuia, obligatoriu după Sfânta Cruce, până la Biserică și apoi la cimitir, unde se dă de pomană conținutul, iar pomul se înfinge pe mormânt. Acest pom simbolizează pomul vieții repausatului, fiind considerată jertfa cea cuvenită pentru ultima dată, spre împăcarea și împreunarea omului cu Dumnezeu. Unii cred că atunci când Iisus Hristos i-a scos pe Adam și Eva din iad, sufletele celor drepți s-au ținut de Mântuitorul ca un pom încărcat. Drept aceea, pomul care se pune la mort servește sufletului ca o scară pe care se suie de pe pământ până la Dumnezeu. I se mai acordă și simbolistica locului umbririi și odihnei sufletului, după ce acesta a trecut prin toate vămile, sau este unul din pomii Raiului.

Grâul, în contextele ritualice prezentate mai sus, dobândeşte sens şi valoare, tocmai datorită funcţiei de mediere dintre om şi natură, dintre om şi Cosmos. Prin urmare, acesta nu mai este un simplu element, ci devine o formă de comunicare, un element ritual identificat şi particularizat printr-o anumită simbolică. El simbolizează triumful vieţii asupra morţii, renaşterea, şi, prin extensie, recosmicizarea. Ritologia, destul de vastă a acestuia, îl recomandă ca simbol al renaşterii, al renovării, precum şi al fertilităţii.

Societatea tradițională din Vicov abundă în practici și ritualuri destinate utilizării pâinii ca arhetip ritualic de trecere. Comunitățile care conservă încă, în mare măsură, tradițiile ancestrale ale poporului român sunt satele care, prin contactul mai puțin intens cu modernismul și prin păstrarea unui stil de viață mai apropiat de preocupările tradiționale (agricultura), păstrează o parte din practicile tradiționale, în forma ritualică, uneori desacralizată sau dezbrăcată de sens, dar care păstrează încă simboluri și semnificații, uneori necunoscute. Descoperim încă în Vicov oameni cu priviri de stele înfrigurate și neliniști, într-o lume încremenită în trecut. În fiecare clipă simți că ești într-o răscruce, trăiești cu impresia că trebuie să alegi. Oamenii acestui loc au virtuți spirituale și sfințenie. Simt înnoirea lumii și încearcă să arunce lumină dincolo de țarcul mărginit al vieții.

În ziua de astăzi este prea multă risipă de lumină, lumina trebuie să vină din noi, din oameni. Cu greu trecem pragurile. Trecem dintr-un răstimp de munci în alt răstimp, dar, sărbătorind, trecem din Anul Vechi în Anul Nou, de la ce se cunoaște la ceea ce nu se cunoaște. Și trebuie să intuim, să prefigurăm viitorul. Împăcarea ne face să trecem pragul. Ne jucăm cu noi înșine. Nu știm cât este ritual și cât este ceremonial, totul este global, întrețesut. Este o zi la anu, cum spun bătrânii. Dacă ne uităm cu atenţie la costumele populare, la tradițiile și obiceiurile locului, vom vedea cât tezaur de spiritualitate, de dragoste şi de demnitate este ţesut și trudit în ele.

Tinerii sunt interesaţi, cine sunt ca neam şi ca bucovineni, cum au trăit bunicii lor, în ce au crezut şi de ce, cu ce s-au îmbrăcat şi cum au socializat şi relaţionat fără telefonie mobilă şi internet.

Marea dragoste pentru cultura românească, dorinţa de a păstra peste veacuri crâmpeie din obiceiurile şi tradiţiile locale, dar şi regretul că prea puţini mai sunt aceia care încearcă să transmită mai departe ceea ce este al nostru din străbuni, ne-au întărit convingerea să acordăm o atenţie sporită elementelor tradiţionale culturale, religioase, istorice, considerând că aceasta este o datorie şi o răspundere morală.

*DAR, Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Editura SAECULUM VIZUAL, Bucureşti, 2003, vol. I-II.

*DEX NALR-Mold. Buc. Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni, Moldova şi Bucovina, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ, Bucureşti, I-II, 1987, 1997.

Academia R. S. România, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975.

Arnold van Gennep, Riturile de trecere,(trad. Lucian Berdan și Nora Vasilescu), Editura Polirom, Iași, 1996.

Bunescu, Gheorghe, Şcoala şi valorile morale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.

Cioară, Maria, Zona etnografică Rădăuţi, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1979.

Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2011.

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo: ipostaze românești ale nemuririi, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.

Gorovei, Artur, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.

Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura AMARCORD, Timişoara, 2001.

Leșe, Grigore, Acum știu cine sunt. Însemnări și aduceri aminte, Editura Humanitas, București, 2013.

Niculiţă-Voronca, Elena, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I, II, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2004.

Olteanu, Antoaneta, Calendarele poporului român, Editura Paideea, 2001.

Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, (ediţie îngrijită de Iordan Datcu), Editura Saeculum I.O., 1997.

Pop, Dumitru, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers Bucureşti, 1999 (1976).

Pop, Mihai, Ruxăndoiu, P., Folclor literar românesc, I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990.

Rose, Serafim, Sufletul după moarte. Experiențe contemporane de după moarte în lumina învățăturii ortodoxe, Editura Sophia, 2007.

Simion, Florea Marian, Sărbătorile la români, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.

Stoian, S., Alexandru, Pedagogie şi folclor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.

Suiogan, Delia, Primăvara și conotațiile ei mitico-simbolice, în Memoria ethnologică, nr.2-3, An II, 2002.

Ştiucă, Narcisa, Alexandra, Sărbătoarea nostră cea de toate zilele, volumul II, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

Văduva, Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

Văduva Ofelia, Magia darului, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Vrabie, Ghe., Folclorul-obiect, principii, metode, categorii, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.

Vrabie, Gheorghe, Retorica folclorului, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.

Review this essay:

Name
Rating
Your review: (optional)

Latest reviews:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.