Turismul, privit din perspectiva unui domeniu de cercetare - Essay Marketplace

Turismul, privit din perspectiva unui domeniu de cercetare

Turismul, privit din perspectiva unui domeniu de cercetare, din punct de vedere economic sau socio-uman, este o componentă a civilizaţiei contemporane, parte integrantă a economiei unei ţări şi o necesitate în dezvoltarea personalităţii umane.

Ramura turismului, ca fenomen economico-social, a evoluat odată cu procesul general de dezvoltare al societăţii, modernizarea mijloacelor de transport, a căilor de comunicaţii şi a creşterii capacităţii financiare a fiecărui individ în parte.

Din punctul de vedere al noţiunii de “turism”, aceasta poartă multiple interpretări, pornind de la actul turistic propriu-zis (valorificarea timpului liber al turistului prin deplasarea la obiectivele turistice, în funcţie de scopul avut: turism de recreere, de afaceri ş.a.m.d.) şi pană la includerea în această noţiune a conceptului de “industrie a bunei serviri” sau a “industriei ospitalităţii”.

O cât mai cuprinzătoare descriere dată turismului, general acceptată la nivel mondial, îi aparţine profesorului de origine elveţiană, dr. W. Hunziker: “Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor, în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi activitate lucrativă oarecare.”

Serviciile turistice şi implicit, strategiile de promovare a turismului au devenit o activitate de interes mondial, sporind odată cu interesul de a atrage cât mai mulţi turişti şi spiritul concurenţial în domeniu.

Totodată, turismul generează un efect de stimulare a producţiei în alte domenii, aspect determinat de caracterul ramurii sale de interfaţă şi sinteză, având la bază studii elaborate în acest sens, care au evidenţiat faptul că activitatea unor domenii este în mare parte determinată de nevoile turismului.

În strânsă legatură cu creşterea cererii de consum pentru servicii turistice, s-au dezvoltat ramuri de activităţi specifice, care au impus organizarea, dar mai ales, perfecţionarea continuă a unui aparat economico-organizatoric capabil să dirijeze cerinţele maselor de turişti.

Cunoscut sub forme tot mai variate (de litoral, de croazieră, montan, agroturism, balnear, sportiv, cultural, religios, educaţional, de afaceri, medical, ştiinţific, pentru shopping, de recreere şi agrement, pentru persoane vârstnice, social ş.a.m.d.), la nivel intern şi internaţional, având ca mijloace de desfăşurare diverse variante de transport (rutier, feroviar, aerian, maritim, transport pe cablu), turismul a devenit un fenomen de masă, un creator de PIB, o formă de “bun de consum” în mod special pentru consumatorul final (turistul sau beneficiarul sejurului consumat), o cale de valorificare a tuturor resurselor unei ţări şi un mijloc de diversificare şi modernizare a structurii economiei acesteia.

Analizat după conţinutul său şi relaţia cu sistemul economic naţional, turismul constituie un factor stimulator de nivel global. Desfăşurarea unui act turistic presupune cerere şi implicit un consum de bunuri şi servicii care determină, la rândul lor, adaptarea acestor nevoi prin dezvoltarea întregului sector participant. În mod indirect, se va stimula producţia tuturor ramurilor participante, pornind de la construirea şi dotarea spaţiilor de cazare şi alimentaţie, până la construcţia şi modernizarea reţelelor de transport şi comunicaţie, ori a instalaţiilor de agrement.

Potrivit ultimelor statistici, confirmate de catre secretarul general al Organizaţiei Mondiale a Turismului (UNWTO) – Agenţia Naţiunilor Unite, Zurab Pololikashvili, care coordonează promovarea turismului la nivel internaţional, în anul 2017, industria turismului a reprezentat 10% din PIB la nivel global. De asemenea, acesta a mai afirmat faptul că în anul 2017, numărul turiştilor la nivel mondial a crescut cu 6%, iar pentru anul 2018 se preconizează o creştere de 3-4%.

În ultimul raport global, emis de către Forumul Economic Mondial, dedicat competitivităţii industriei turismului, ţara noastră a înregistrat o scădere de două poziţii, România fiind clasată pe locul 66 în anul 2015, respectiv pe locul 68 în anul 2017.

Dintr-un număr de 136 de ţări analizate în cadrul acestui clasament, România a obţinut un indice agregat de 3.78, fiind pusă la nivel de egalitate cu ţări precum Oman şi Vietnam.2

Pe de altă parte, în urma analizei INACO – Iniţiativa pentru competitivitate raportate la clasamentul pentru Europa de Est, România ocupă locul 6, înaintea ţărilor precum Slovenia (locul 41), Bulgaria (locul 45), Polonia (locul 46), Ungaria (locul 49) şi Slovacia (locul 59).2

Anual, în România, intră un număr de aproximativ 2.234,520 de turişti străini, în timp ce în ţări precum Ungaria şi Bulgaria, cu o populaţie de mai puţin de jumătate faţă de cea a ţării noastre, intră în fiecare an în jur de 7.099.000 de turişti.2

O parte dintre factorii determinanţi care stau la baza acestor rezultate deloc favorabile sunt: calitatea drumurilor (România ocupă locul 126 din cele 136 de ţări analizate), lipsa personalului calificat (locul 130 din 136), prioritizarea acţiunilor menite să sprijine şi să dezvolte industria turismului de către Guvernul ţării (locul 131 din 136) şi eficienţa serviciilor de tip marketing şi branding (locul 131 din 136).2

Acţiunile privind promovarea şi comercializarea serviciilor şi a produselor turistice, atât la nivel de Minister, din punctul de vedere al promovării României, cât şi la nivelul agenţiilor de turism, pentru promovarea paletei de servicii turistice comercializate sunt palide şi transmit, din păcate, în mare parte, aceeaşi lipsă de pregătire profesională, lipsa unei consultanţe specializate în marketing dar, cel mai important, neconştientizarea faptului că turistul devine tot mai educat şi mai selectiv în privinţa consumului de servicii turistice, pe măsură ce cunoaşte şi interacţionează cu piaţa concurenţială.

Lucrarea de faţă urmăreşte în mod special sintetizarea metodelor de promovare a produselor turistice, la care fac apel agenţiile de turism, dar şi în cadru mai larg, a principalelor căi publicitare la care consumatorul final are acces.

În funcţie de gradul de dezvoltare regională şi potenţialul de turişti, cât şi de posibilităţile financiare, agenţiile de turism practică diferite metode de atragere a atenţiei publicului consumator de oferte şi servicii turistice.

Între conceptul de promovare (politica promoţională) şi cel de comunicare (politica comunicaţională) există o strânsă conexiune, promovarea având ca şi obiectiv comunicarea, iar scopul comunicării fiind convingerea consumatorului şi stimularea cererii.

Adesea, promovarea deţine rolul decisiv în procesele de stabilire a unor obiective şi de atingere a acestora.

Fiind sinonimă cu “dinamica comercială”, aceasta se mai poate defini şi ca “o practică a marketingului ce constă în adăugarea temporară a unei valori suplimentare produsului sau serviciului, ce oferă un avantaj specific cumpărătorilor vizaţi, în funcţie de un obiectiv precis şi măsurabil”.

Un alt factor-cheie în activitatea unei agenţii de turism este constituit de comercializarea produsului turistic.

Există un anumit grad de paralelism între acţiunea de promovare şi cea de comercializare, ambele utilizând tehnici similare, prima implicând informarea publicului iar cea de-a doua, relaţionarea cu publicul prin consultanţă specializată, contact direct, vânzarea propriu-zisă.

Între capitolele ce urmează cu privire la tehnicile de promovare şi comercializare la care fac apel comercianţii de pachete turistice, se va regăsi studiul de caz al agenţiei de turism CHRISTIAN TOUR din Cluj-Napoca.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROMOVAREA

1.1. Rolul şi importanţa promovării

Obiectivul oricărei strategii de marketing este acela de a satisface nevoile consumatorului şi totodată, de a genera câştiguri financiare. Astăzi, marketingul se defineşte printr-un cumul de acţiuni, care presupun mai mult decât simpla dezvoltare a unui produs bun, stabilirea unui preţ corect sau asigurarea rapidă şi eficientă a disponibilităţii sale pentru consumator. În ciclul de viaţă al oricărui produs, există întotdeauna riscul ca acesta să nu apară niciodată în atenţia consumatorilor, aceştia din urmă să nu fie conştienţi de existenţa lui sau să nu fie convinşi de avantajele care îl însoţesc.

Pornind de la criteriile mai sus menţionate, fiecare comerciant işi atribuie rolul de comunicator, singura diferenţă pe piaţa concurenţială fiind dată de abilitatea acestora de a-şi promova cât mai eficient produsele. Odată cu conştientizarea şi acceptarea nevoii de a comunica şi promova, mulţi dintre comercianţi au reacţionat prin contractarea specialiştilor in domeniu.

În timp ce sunt cunoscute şi opiniile care critică activitatea promoţională, fiind etichetată drept risipitoare de resurse, multe societăţi investesc sume semnificative în promovare.

Specialiştii în marketing urmăresc obiectivele promoţionale din câteva perspective esenţiale:

– distanţa fizică între producător şi consumator este în constantă creştere;

– intensitatea concurenţei între diferitele tipuri de industrie şi societăţi a creat o presiune extraordinară asupra programelor promoţionale ale comercianţilor cu amănuntul;

– cheltuielile cu promovarea reprezintă, de regulă, cea mai mare parte din bugetul total alocat activităţii de marketing;

– constatarea faptului că, în timpul perioadelor de declin economic, creşte importanţa promovării, aceasta fiind cheia care poate menţine nivelul vânzarilor, respective profitul, la un nivel minim necesar de supravieţuire.

1.2. Definirea promovării

Majoritatea acţiunilor desfăşurate într-o organizaţie au un potenţial promoţional. Toţi factorii precum produsul, distribuţia, preţul, în cadru practic, comunică. Pornind de la aceste argumente, câtă vreme toate aspectele menţionate sunt considerate promovare, întregul mix de marketing poate fi considerat un mix promoţional.

Promovarea poate fi, aşadar, definită astfel: orice activitate de comunicare al cărei scop este acela de a plasa un produs, un serviciu, o idee, printr-un canal de comunicare.

1.3. Definirea comunicării

Comunicarea poate fi definită ca fiind acţiunea prin care un comerciant emite semnale în direcţia comportamentului său extern, în vederea influenţării atitudinilor şi comportamentelor segmentelor vizate.

În ciuda diferenţelor de opinie, există două perspective distincte asupra definiţiei comunicării:

– abordarea intenţionată;

– abordarea neintenţionată.

Abordarea intenţionată presupune că persoana producătoare a mesajului doreşte să influenţeze comportamentul pieţei prin comunicarea respectivului mesaj. În concluzie, scopul clar definit este acela de a influenţa receptorul.

Abordarea neintenţionată nu presupune existenţa intenţiei de a influenţa, ci se consideră o simplă comunicare, în atenţia publicului receptor, a semnificaţiei transmise de mesajul în cauză.

1.4. Raportul dintre promovare şi comunicare

În literatura de specialitate se regăsesc termenii de “politica de comunicaţie”, “mix promoţional”, “comunicare şi promovare”, “comunicaţie promoţională”.

Promovarea reprezintă dimensiunea de comunicare a strategiei de marketing, astfel că scopul său este acela de a informa, convinge şi reaminti produse, servicii, idei.

Comunicarea, pe de altă parte, este mai mult decât o transmitere a unor informaţii, comunicarea efectiva apărând atunci când unul sau mai mulţi indivizi inţeleg şi răspund mesajului transmis (apariţia feedback-ului).

Din punctul de vedere al raportului dintre promovare şi comunicare, se disting următoarele:

– promovarea se adresează comportamentelor;

– comunicarea se adresează atitudinilor;

– promovarea are efecte pe termen scurt, implică eforturi şi costuri mai mici, are o eficienţă mai mare iar efectele ei se măsoară mai uşor;

– comunicarea are efecte pe termen lung iar efectele ei se măsoară mai greu.

Sistemul de comunicaţie al unei companii moderne se realizează nu doar prin intermediul organismelor publice şi al beneficiarilor (comunicare externă), ci şi prin intermediul propriilor angajaţi, acţionari, colaboratori (comunicare internă). Acestea nu sunt acţiuni izolate, ci permanente, compania fiind atât receptor cât şi emiţător de informaţii.

În contextul creşterii continue a cererii de servicii turistice precum şi al diversificării ofertelor în această industie, comunicarea cu publicul vizat, atât cel intern cât şi cel extern, devine imposibil de realizat în lipsa unui sistem modern şi competitiv de promovare şi comercializare.

1.5. Obiectivele promovării

La baza activităţii de promovare stau următoarele obiective:

– de a convinge audienţa ţintă;

– de a sprijini compania în procesul de concurare pe piaţă;

– de a comunica;

– de a crea o imagine favorabilă;

– de a facilita vânzările şi de a obţine profit.

În scopul atingerii obiectivului de a convinge audienţa ţintă, mesajele comunicate trebuie să fie suficient de convingătoare, încât să direcţioneze receptorul spre acţiunea dorită.

În scopul sprijinirii companiei pe piaţa concurenţială, este nevoie de capacitatea acesteia de a atrage segmente de piaţă aparte, prin diferenţierea produselor şi prin construirea unui anumit grad de loialitate faţă de marcă.

Obiectivul de a comunica este îndeplinit parţial prin principiile fundamentale ale comunicării, majoritatea acţiunilor de marketing constituind acţiuni promoţionale.

Crearea unei imagini favorabile a marcii şi a companiei se realizează prin îndeplinirea obiectivului de a facilita vânzările şi de a obţine profitul scontat.

1.6. Strategia promoţională

Strategia promoţională se constituie dintr-un program integrat de metode de comunicare şi materiale proiectate, care vor comunica atributele produselor, cu scopul de a prezenta compania şi produsele ei potenţialilor clienţi, contribuind astfel la realizarea profitului pe termen lung.

Aceasta manevrează tehnicile de promovare şi le combină în mixuri promoţionale, perfect adaptate companiei, obiectivelor, resurselor şi pieţei.

1.6.1. Tipuri de strategii promoţionale

Strategiile promoţionale se împart în urmatoarele categorii:

– după obiectivele vizate de activitatea promoţională: strategie de promovare a imaginii globale a companiei, strategie de promovare a produsului şi strategie de extindere a imaginii companiei

– după periodicitate: acţiuni promoţionale permanente şi acţiuni promoţionale de conjunctură;

– după scop: strategie ofensivă şi strategie defensivă;

– după segmentul de piaţă vizat: strategie concentrată (pe un segment), strategie diferenţiată (strategie diferită pentru fiecare segment) şi strategie nediferenţiată (o singură strategie) ;

– după forţele ce realizează promovarea: strategie cu forţe proprii şi strategie prin consultanţi;

– după ţinta vizată: strategie de “împingere” şi strategie de “atragere” (“push” şi “pull”); prin strategia de “împingere” a produsului prin canalele de distribuţie sunt vizaţi distribuitorii, pentru a face şi ei promovare mai departe, folosindu-se mai ales forţele de vânzări şi promovarea vânzarilor orientate spre comercianţi; prin strategia de “atragere”, compania se adresează direct consumatorului final.

Sintetizate, strategiile promoţionale se pot evidenţia în tabelul de mai jos:

1.6.2. Etapele strategiei promoţionale

Realizarea unei strategii promoţionale atrage însumarea mai multor etape sau abordări, după cum urmează:

– alegerea pieţelor ţintă şi a strategiei de poziţionare presupune segmentarea pieţei şi alegerea ţintelor precum şi poziţionarea pe piaţă;

– stabilirea obiectivelor promovării se va realiza prin intermediul acţiunilor de a convinge, de a comunica şi a crea o imagine favorabilă, de a facilita vânzările şi de a obţine profit.

– stabilirea bugetului promoţional se va realiza prin: procent din cifra de afaceri;

în funcţie de bugetele publicitare ale concurenţilor; metoda restului (bugetul este fixat în funcţie de resursele financiare disponibile şi nu ţine seama de relaţia dintre vânzări şi cheltuielile promoţionale); buget promoţional stabilit pe baza elasticităţii vânzărilor faţă de cheltuielile promoţionale; stabilirea bugetului în funcţie de obiectivele concrete; metode matematice; combinaţii între metodele precedente;

– stabilirea strategiei pentru fiecare componentă a mixului promoţional se constituie din acţiuni integrate, cuprinzătoare, coordonate şi în niciun caz, haotice.

I. Alegerea pieţelor ţintă şi a strategiei de poziţionare

II. Stabilirea obiectivelor promovării

III. Stabilirea bugetului promoţional

IV. Stabilirea strategiei pentru fiecare componentă a mixului promoţional

Fig. 1.1 Etapele strategiei promoţionale

1.7. Mixul promoţional

Mixul de promovare defineşte acţiunile unei companii legate de comunicaţiile cu privire la produs şi la promovarea acestuia pe piaţa ţintă.2

Mixul promoţional este caracterizat ca fiind cea dintâi activitate (principala) de comunicare a companiei, o comunicare de tip formal.

Modul de elaborare a mixului promoţional (promovarea vânzarilor, reclama, relaţiile publice, forţa de vânzare, publicitatea directă), cu scopul de a atrage consumatorii vizaţi, se poate prezenta conform figurii de mai jos:

Fig. 1.2 Elementele mixului de promovare

Companiile au responsabilitatea de a divide bugetul total alocat promovării între cinci elemente promoţionale:1

– publicitatea;

– promovarea vânzărilor;

– publicitatea directă;

– relaţiile publice;

– forţa de vânzare.

Un anumit nivel al volumului vânzărilor se poate atinge şi prin utilizarea unor mixuri promoţionale diferite.

Multe dintre companii au renunţat la activităţile de vânzare pe teren în schimbul publicităţii, a vânzarii prin poştă sau a televânzării.

CAPITOLUL 2

RECLAMA

2.1. Definirea reclamei

Asociaţia Americană de Marketing a atribuit conceptului de “reclamă” urmatoarea definiţie: “Reclama este plasarea de anunţuri şi mesaje persuasive în timp sau spaţiu achiziţionat în oricare dintre mijloacele mass-media, de către firme de afaceri, organizaţii non-profit, agenţii guvernamentale şi personae care doresc să informeze şi / sau să convingă membri ai unei anumite pieţe ţintă sau audienţe cu privire la produsele lor, servicii, organizaţii sau idei”.

Analizând definiţia de mai sus, se pot extrage următoarele concluzii:

– reclama este destinată unor grupuri de oameni şi nu indivizilor, aşadar este nonpersonală;

– reclama este plătită de un sponsor identificat;

– reclama este o acţiune persuasivă, cu capacitatea de a schimba comportamentul consumatorilor faţă de un produs sau serviciu;

– reclama îşi atinge obiectivul, ajunge la audienţă, prin diferite canale de comunicare în masă;

2.2. Evoluţia reclamei

Aparent aspecte diferite, se poate trasa totuşi o paralelă între evoluţia reclamei şi cea a mijloacelor de comunicare.

Majoritatea istoricilor susţin faptul că reclama a apărut în antichitate, fiind un instrument de promovare a serviciilor şi produselor pentru comercianţii greci, romani sau babilonieni. Potrivit acelor vremuri, reclamele reprezentau de fapt nişte inscripţii în lemn şi piatră, cu simboluri, pe înţelesul majorităţii populaţiei, care nu ştia să citească.

Un mare pas în comunicare l-a reprezentat apariţia alfabetului.

Un alt pas al evoluţiei comunicării a fost constituit de apariţia serviciilor poştale, desigur în forme rudimentare.

Adevărata revoluţie atât pentru sfera comunicării cât şi pentru cea a reclamei a fost apariţia tiparului (în jurul anului 1450, prima dată în Germania, fiind considerat iniţiator şi inventator Johann Gutenberg).

Prima reclamă de ziar a apărut în Marea Britanie, în anul 1650. Unul dintre anunţurile de pe prima pagină a respectivului ziar oferea o recompensă pentru găsirea unor cai pierduţi în urmă cu câteva zile, pentru ca mai apoi să apară reclame pentru o tot mai mare diversitate de bunuri şi servicii.

Totuşi, până la Revoluţia Industrială, reclama a afişat un caracter mai mult personal, adresându-se unui număr mai limitat de persoane.

În coloniile nord-americane, prima reclamă s-a publicat în anul 1700 în ziarul Boston Newsletter. Mai târziu, în anul 1704 se publica un anunţ pentru prinderea unui hoţ.

Benjamin Franklin a devenit unul dintre promotorii reclamei, el fiind primul care a folosit chenare şi ilustraţii în reclame.

Odată cu declanşarea Revoluţiei Industriale (în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea în Marea Britanie şi anul 1800 în S.U.A.), factor ce a determinat înlocuirea forţei umane de muncă cu utilaje şi maşini, au apărut producţia de masă şi consumul de masă

În acest context, nevoia de reclamă devine tot mai evidentă.

În anul 1844 apare prima reclamă, de data aceasta, într-o revistă: The Southern Messenger, editată iniţial şi pentru o scurtă perioadă de Edgar Allan Poe.

Concomitent cu procesul de evoluţie al reclamei şi a diverselor ziare şi reviste, au apărut şi agenţii de reclame.

Volney B. Palmer este considerat unul dintre primii agenţi, contractând spaţii în câteva ziare din Philadelphia, cu scopul de a le revinde marilor firme, la preţuri majorate, ajungînd astfel ca în scurt timp să deţina trei agenţii de publicitate.

Nu au întârziat să apară şi profesiile de scriitor pentru textele din reclame cât şi cea de agent publicitar, în jurul anului 1850. Mai târziu, pe piaţă şi-au făcut apariţia organizaţiile care ofereau servicii de proiectare a reclamelor pentru diverşi sponsori.

Revoluţia în comunicaţii (secolele XIX – XX) a determinat schimbări semnificative în industria reclamei:

– inventarea fotografiei (în anul 1839), oferea posibilitatea prezentarii produselor conform realităţii şi ofereau o mai mare credibilitate;

– introducerea timbrului (în anul 1839), în Marea Britanie, de către Rowland Hill, ceea ce a însemnat totodată o mare reformă poştală şi o mare noutate a serviciilor poştale preplătite;

– inventarea telegrafului (în anul 1844) a reprezentat lichidarea regionalismului, făcând posibila transmiterea ştirilor la distanţe mari şi într-un timp scurt;

– inventarea telefonului, a maşinii de scris, a fonografului şi a aparatului de filmat, au reprezentat alte mari progrese în era comunicării.

Pe lânga elementele care au contribuit la evoluţia în comunicare, dezvoltarea transporturilor, dezvoltarea învăţământului, a gradului de alfabetizare, extinderea serviciilor poştale au contribuit la mărirea audienţei mesajelor promoţionale.

În anul 1920, reclama începe să folosească starurile de cinema.

În anul 1929, în perioada Crizei, costurile dedicate reclamei au cunoscut un declin, ocazie cu care apare reacţiile consumatorilor şi de asemenea, unele măsuri din partea autorităţilor împotriva reclamelor înşelătoare. Astfel, în perioada interbelică, o noua ramură de activitate a apărut, aceea a industriei cercetărilor de marketing. Tot acum, radioul devine principalul mijloc de comunicare în masă, având costuri reduse şi audienţă mare.

Odată cu cel de-al doilea război mondial, a apărut reclama necomercială, care prezenta acţiuni de caritate, oferea reclamă politică sau informaţii despre recrutările în armată.

Televiziunea apare în anul 1941, iar 14 ani mai târziu apare televiziunea color. Acest canal de comunicare devine în S.U.A., în jurul anului 1960, principalul mijloc de difuzare al reclamei.

Pe piaţa din România, reclama televizată apare abia dupa anul 1990.

Noile tehnologii, care au început să apară tot mai mult în ultimele decenii, s-au impus automat asupra reclamei. Dintre acestea se evidenţiază:

– comunicaţiile prin satelit;

– televiziunea prin cablu;

– videocasetele;

– PC-urile;

– internetul;

– e-mailul;

– telefonia mobilă.

2.2. Clasificarea reclamei

Reclama se poate clasifica în funcţie de patru criterii esenţiale, conform tabelului de mai jos:

Tabelul 2.1

Criteriile de clasificare a reclamei

Criteriul Tipul de reclamă

Audienţa ţintă a) Reclamă pentru consumatori

b) Reclamă pentru firme

Aria geografică a) Reclamă internaţională

b) Reclamă naţională

c) Reclamă regională

d) Reclamă locală

Mijlocul folosit a) Reclamă scrisă (tipărită): în ziare, reviste, cataloage, broşuri, pliante

b) Reclamă de studio (de radio, de televiziune)

c) Reclamă în afara uşilor (outdoor): panouri publicitare, bannere, afişe

d) Reclamă prin poştă

e) Reclamă de tranzit

Obiectivul (scopul) a) Reclamă comercială-necomercială

b) Reclamă de acţiune / conştientizare / mixtă

2.3. Tipuri de reclamă

Reclamele se regăsesc împărţite în mai multe tipuri, după cum urmează:

– reclama de ziar ;

– reclama de revistă;

– reclama clasificată;

– reclama în afara uşilor (outdoor);

– reclama de tranzit;

– reclama de radio;

– reclama de televiziune;

– reclama prin poştă;

– reclama de la firmă la firmă (“business” to “business”);

– reclama pe internet.

2.3.1. Reclama de ziar

Cel mai utilizat mijloc de comunicare la nivel mondial, ziarul este totuşi devansat în ţara noastră de către televiziune. Chiar şi aşa, unele dintre cele mai mari avantaje al utilizării acestora pentru reclame ar fi:

– gradul ridicat de credibilitate în privinţa reclamelor publicate;

– costul scăzut de achiziţie al ziarelor;

– costul scăzut de publicare al reclamei;

– posibilitatea de alegere a dimensiunii şi amplasării reclamei în pagină;

– mesajul tipărit atrage şi reţine atenţia în mai mare măsură decât mesajul oral;

– ziarele locale se adresează unei arii geografice bine determinate cât şi unei audienţe segmentate;

– posibilitatea de monitorizare a efectului reclamei în funcţie de tirajul ziarelor.

Aşa cum ar fi de aşteptat, există şi unele dezavantaje ale reclamelor publicate în ziar:

– publicarea reclamei pe prima pagină, acolo unde ar avea cel mai mare impact, presupune şi costul cel mai ridicat;

– campaniile publicitare la scară naţională sunt destul de costisitoare, ca atare reclama nu poate atinge piaţa ţintă decât pe scară teritorial limitată;

– durata de viaţă a ziarelor este una scurtă.

2.3.2. Reclama de revistă

Dintre avantajele utilizării revistelor ca şi mijloc de comunicare, se enumeră:

– deşi costul de publicare al reclamei este mai mare decât în cazul reclamelor în ziar, iar audienţa este mai redusă, acest mod de comunicare este mai eficient prin faptul că, spre deosebire de ziare, revistele sunt păstrate o perioadă mai îndelungată de către cititori, ele circulă şi implicit ajung la o audienţă mai mare decât tirajul efectiv al revistelor;

– calitatea reclamei este una superioară, pornind de la ilustraţii şi până la cea a hârtiei;

– în funcţie de prestigiul revistei, reclama poate fi percepută cu un mai mare grad de încredere.

Dezavantajele publicării reclamelor în reviste ar fi:

– costuri mai ridicate faţă de publicarea în ziare;

– audienţa are un grad mai restrâns, revistele de regulă având tiraje mai scăzute faţă de cele ale ziarelor;

– costurile de vânzare ale unei reviste sunt mai mari decât ale ziarului.

2.3.3. Reclama clasificată

Acest tip de reclamă se adresează consumatorilor care caută în mod special un anumit tip de anunţ sau reclamă, ori detalii cu privire la modalitatea de procurare a unui produs sau serviciu.

Reclamele clasificate se împart în două categorii:

– rubricile de anunţuri din ziare, ale căror avantaj major ar fi costul foarte scăzut;

– cataloagele de firme, structurate pe domenii de activitate, care include mesaje clare şi concise, la costuri reduse, durata de folosire a informaţiilor publicate fiind destul de îndelungată.

2.3.4. Reclama în afara uşilor (outdoor)

Din categoria reclamelor de tip outdoor fac parte afişele, bannerele şi panourile.

Review this essay:

Name
Rating
Your review: (optional)

Latest reviews:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.